�� Jake Fisher este un tânăr profesor de la Colegiul Lanford din Vermot și duce o viață aparent normală: locuiește singur în campusul universitar, studenții îl plac, are un prieten bun, Benedict, care este de asemenea profesor, dar inima sa tânjește încă după Natalie Avery, de care s-a îndrăgostit în urmă cu șase ani, când a și asistat la inexplicabila sa căsătorie cu Todd Sanderson, unul dintre foștii ei pretendenți. �� Deși Jake îi promisese lui Natalie după nuntă că nu o va căuta și nu va încerca să ia legătura cu ea, sentimentele sale pentru ea nu s-au stins. Astfel, șase ani mai târziu, Jake observă din întâmplare necrologul lui Todd Sanderson și decide să meargă la înmormântare, pentru a-i transmite condoleanțe lui Natalie, proaspăta văduvă de care era încă îndrăgostit, sperând, bineînțeles, că legătura sentimentală dintre ei se va putea relua. �� Începând din acest moment, tot ceea ce credeam că știm sau bănuim este demontat, iar Harlan Coben ne poartă în direcții la care nu ne gândim, pe un traseu în care misterele se înmulțesc și se adâncesc. Viața lui Jake se transformă într-o continuă căutare, plină de răsturnări de situație, de personaje negative și pozitive, iar noi îl însoțim cu sufletul la gură în căutarea iubirii vieții sale. �������� „Șase ani” este primul roman semnat Harlan Coben pe care l-am citit, după ce am urmărit fără pauze mini-seriile sale de pe Netflix (“The Stranger”, “Safe”, “Stay Close”, “The Woods”, “The Innocent”, and “Gone for Good”) și pot să vă spun că nu sunt deloc dezamăgită. Romanele de suspans nu s-au numărat neapărat printre preferatele mele, dar mărturisesc că acesta mi-a plăcut. L-am citit aproape fără pauză și nu am ghicit prea mult din adevărul ascuns printre pagini, până când acesta nu a fost complet dezvăluit. La fel ca Jake, am avut și eu bănuieli, dar nici una dintre ele nu s-a dovedit a coincide în totalitate cu ceea ce a gândit autorul. Pe scurt, dacă doriți să citiți un roman contemporan ingenios, de suspans, „Șase ani” al lui Harlan Coben este o poveste incitantă care ar trebui să se regăsească pe lista voastră de lecturi viitoare.

�� Vă amintiți de „Highlander”? Filmul sau serialul. V-ați dorit vreodată să aveți puterea sau viața lungă a lui Duncan McLeod? Ei bine, Tom Hazard, personajul principal al lui Matt Haig deține una dintre caracteristicile lui Duncan, mai precis este cel mai aproape posibil de nemurire. Suferind de o boală rară, care-l împiedică să îmbătrânească rapid, la fel ca majoritatea oamenilor, Tom Hazard este un bărbat de peste 400 de ani, care arată de 40, ce se întoarce la Londra, după foarte mult timp, fiind proaspăt acceptat pentru postul de profesor de limba engleză într-un liceu. Tom și oamenii ca el, persoanele denumite alba, se ascund aproape toată viața, nu rămân într-un loc prea mult timp, deoarece oamenii obișnuiți nu înțeleg și nu au înțeles niciodată că există posibilitatea, alta decât una care implică diavolul sau vrăjitoria, ca cineva să poată trăi mai mult decât media obișnuită de viață. ✒️ Cu siguranță acest tip de existență și-a pus amprenta pe eroul nostru și aflăm acest lucru însoțindu-l pe parcursul romanului, pendulând între trecutul și prezentul său, din zilele în care locuia cu mama sa franțuzoaică în Anglia Epocii de Aur, până în prezent, când a acceptat postul din Londra; din zilele în care lucra în Londra cu Shakespeare și când s-a îndrăgostit de Rose, cu care a avut o fiică (Marion) care, a aflat ulterior, suferea de aceeași afecțiune ca el, până în momentul în care simte din nou, după 400 de ani, fiorul dragostei (în ciuda sigurei reguli impuse de Societatea Albatros – o societate care protejează oameni ca Tom: „nu te îndrăgosti niciodată”) și suntem martorii zbuciumului interior al lui Tom și a întrebărilor pe care și le pune despre viață, timp, vinovăție, remușcare, frică, anxietate, încercând în tot acest timp să își găsească fiica, pe care nu o mai văzuse de 400 de ani. �� Pentru mine, acest roman reprezintă o căutare continuă: o căutare a cuiva drag, tradusă într-o căutare a sinelui. Este posibil să realizăm că, indiferent de durata vieții noastre, putem resimți trecutul ca și cum ar fi prezent, o vreme îndelungată, dacă permitem ca acest lucru să se întâmple, însă diferența este că nu putem schimba trecutul, putem acționa doar în prezent. Prin urmare, putem decide să rămânem captivi în ceva ce nu putem schimba, trăind și retrăind la nesfârșit durerea și tristețea pierderii sau putem lua momentele pozitive din trecut și le putem folosi pentru a construi un viitor, ori putem, pur și simplu, rămâne ancorați în prezent. Unii își pot dori să călătorească în timp să schimbe trecutul, alții ar putea să dorească să oprească timpul și să înghețe un moment frumos din viața lor, dar acest lucru este imposibil, cel puțin deocamdată. Cu toate acestea, este posibil să avem revelația că un anumit moment din viața noastră cuprinde toate acele întâmplări din trecut, prezent și chiar viitor și asta este ceea ce realizează Tom Hazard și ne învață și pe noi, în cele din urmă. �� Iată și fragmentul meu preferat al romanului, iar dacă vă place, ar trebui să o citiți neapărat: „Și așa cum îți ia numai o clipă să mori, tot atât îți ia ca să trăiești. Închizi ochii și lași fiecare teamă inutilă să se risipească. Apoi, în această nouă stare, eliberat de spaimă, te întrebi: cine sunt eu? Dacă aș putea trăi fără îndoială, ce aș face? Dacă aș putea fi bun fără să mă tem că voi fi tras în piept? Dacă aș putea iubi fără să mă tem că voi fi rănit? Dacă aș putea gusta dulceața zilei de azi fără să mă gândesc că mâine voi duce dorul acestui gust? Dacă s-ar putea să nu-mi mai fie frică de trecerea timpului și de câți oameni poate fura? Ce-aș face? De cine mi-ar păsa? Ce lupte aș duce? Pe ce drumuri aș păși? Ce bucurii mi-aș permite? ... Pe scurt, cum aș trăi?”