La plecare, dupa proces, am asistat la o scena care m-a facut sa fiu mandru a doua oara in ziua aceea. La iesirea din sala a anchetatorului, mama i s-a postat in fata si i-a zis: „Nu ma rog lui Dumnezeu sa-ti faca cineva ce i-ai facut tu baiatului meu, dar ii voi cere cand merg duminica la biserica sa-ti dea soarta corbului alb… sa-ti vrei moartea, dar fara putinta de a muri”. Au trecut de la proces peste cincizeci de ani… mama a murit, dar n-am uitat niciun cuvant din ce i-a spus atunci ofiterului de securitate. 

─ Blestemul acesta, am spus eu, l-am dus in carca toti la care ne-au scris pe spate „CR”. Chiar dupa ce am fost eliberati, eram ca niste corbi albi, respinsi de ceilalti si, poate, chinuiti in fiecare zi de singuratate.