Odata cu acest volum, Jurnalul inceput de Emil Dorian in tinerete isi joaca actul ultim si cortina. Notele sale dintre 1949 si 1956 completeaza o lunga experienta scriptica in care om, tata, medic, autor si cetatean isi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare raminind fidela siesi. Desigur, indoindu-se, crispindu-se, justificindu-se, jubilind, deplingind. si aceasta mereu fata de sine.
Discutia cu propria constiinta este in epoca 1949-1956 mai apasata decit in anii anteriori, caci si vremurile erau apasatoare. in schimbarile uriase prin care trecea Romania atunci, nefericirea si nemultumirea par la locul lor. Dar nu toata lumea le-a trait la fel. Dorian, om de stinga de cind se stie, care frecventeaza lumea literara aprobata sau tolerata de noul regim comunist, pare la adapost de zguduiturile nedrepte ale sortii impartasite de milioane de romani. si totusi ! Emil Dorian nu face parte dintre alesii de categoria intii. in categoria a doua sau chiar a treia de « privilegiati », linistea de viata si de spirit nu era deloc asigurata.
Iar daca luciditatea si sensibilitatea erau si ele prezente fara ragaz, ca in cazul de fata, notele de jurnal devin un bun pretios : inregistreaza neasezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale propagandei, intilniri cu comisari nesiguri si cenzori improvizati, cu antisemiti de toata mina, cu impostori de toate gradele, imagini ale orasului care se schimba zvircolindu-se si ale naturii nesimtitoare dar adinc simbolice, ca pentru orice om cultivat.
Cortina : 1956. Cu citeva luni inainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeste despre raportul lui Hrusciov la Stalin si scrie ultimele sale pagini grave despre aproximatii si aberatii de sistem. Incheie cu un poem : o noua sansa de grotesc pentru omenire, o greseala proaspata care asteapta sa se coaca.
Cei care se mai intreaba cum poate arata intelepciunea in vremuri de prigoana-de razboi-de scalambaiala ideologica gasesc cu siguranta un raspuns in ansamblul Jurnalului lui Emil Dorian.