Nu suntem „buricul pamantului”, suntem urmasi ai dacilor. Cu bune, cu rele. Zestrea genetica ne-a fost alterata de navalirile romane ce ne-au jefuit de aur, miere, brazi si, cel mai rau – ne-au distrus sufletul de nemuritori si ne-au aruncat in orgii straine noua. Dupa ce ne-au luat tot ce adunaseram pana atunci, au plecat lasandu-ne, ca pe niste copii bastarzi, in voia unor vagabonzi ai lumii: avari, gepizi, cumani, pecenegi, huni si altii. Am rezistat. Mai existam si azi. Acum ne numim romani. Suntem la marginea imperiilor. Avem drumul nostru greu.
Noi nu ne negociem viata si moartea in genunchi. Daca trebuie sa murim, o facem in picioare, luptand pentru mamele noastre pana la capat.
In trecatori si pasuri am durat lacasuri in care calareti-curieri veneau si spuneau mamelor noastre cine a plecat la Zamolxis, cine a mai ramas si daca era cazul ca ele sa se retraga in pesteri si sa astepte acolo semn. Dacii se bazau – dincolo de vitejia si rezistenta lor iesite din comun – pe iscoade si pe curieri care ii informau chiar si cu ce se intampla in Cetatea Eterna. Dupa ce ne-am crestinat, lacasurile s-au transformat in sfinte manastiri ce dureaza si azi.
Fragment din cartea "Hannah" de Longin Popescu

"Dupa fiecare trauma, ma aruncam frenetic in alta activitate sperand sa uit de precedente. Ce eroare savarseam.. aveam sa aflu mai tarziu, cand au aparut primele atacuri de panica. Chiar si la decontaminare psihologica, sub psihoterapie, evitam sa imi iau inima in dinti si sa ma apropii de miezul experientelor traumatice prin care trecusem de atatea ori.