Poeme alese de Claudiu Komartin. Cu o prefata de Teona Frmatu

 

Fire aventuroasa si boema (practicand insa boema, din cate imi dau seama, ca pe o solutie existentiala intr-o lume sordida si inchistata), Mariana Marin nu a fost in primul rand mandatara unui spirit de vigilenta civica. Poezia ei pasionata si subiectiva nu vine pe strunele disperarii colective, nu este - in epoca in care poetii tineri aveau ca tel principal plasarea in inima realului, poezia cotidianului - o ieremiada patetica, ci marturia unei fiinte care se vede smulsa si risipita din realitatea propriei existente. Am invatat candva de la un poet pe care il admir ca exista o matematica a vocatiei pe care nimic (oricata sensibilitate, oricata cultura, oricata luminoasa inteligenta) nu o poate insela. Sa admiram, in treacat, simplitatea si rigoarea profesate cu o impecabila stapanire de sine pe care le emana elegiile Marianei Marin, scrise acum mai bine de treizeci si cinci de ani. Numai un astfel de om si de poet ar fi reusit (ca Virgil Mazilescu inaintea ei) sa impace atata timp dereglarile masive provocate de boala, angoasa, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniana ce poate face dintr-un poet o torta.

 

Intr-un timp in care atatia si-au extirpat fibra morala, au fost delatori sau si-au infipt capul in nisip asteptand sa treaca primejdia, Mariana Marin a scris, punandu-si tot timpul, impreuna cu cititorul ei, capul pe ghilotina. Rare au fost versurile atat de directe, atat de raspicat opozante din acei ani si inca mai rara a fost aceasta maniera de a vorbi despre lagarul existential al epocii din perspectiva unui poet damnat. Am intalnit-o pentru ultima oara cu doua zile inainte sa moara (era, deci, sfarsitul lui martie 2003), la mitingul de la Universitate legat de razboiul din Irak, care tocmai incepuse. Era aceeasi poeta care scrisese: "Pana si a supravietui a devenit de acum o rusine." Aceeasi poeta pe care am vazut-o bucurandu-se frenetic si care parea alteori epuizata si prabusita in sine. Printre toti acei oameni, Mariana Marin zambea in soarele de sfarsit de martie, dar mi-am dat seama ca, dincolo de solidaritatea cu manifestantii vioi, ce purtau pancarte, tricouri imprimate si fluiere, Madi ramasese solitara in multime, atenta la ceva ce pandea dintotdeauna din spatele tufelor inflorite. "Da, nu-i mai cer acestei lumi decat linistea." - Claudiu Komartin