Fragment din trilogia "Lupanarul" de Elodie Harper:

"Viata Amarei deasupra bordelului intra in ritmul ei nestatornic. E o usurare uriasa sa-si petreaca noptile fara s-o agreseze nimeni; e ceva de care nu s-a mai bucurat de cand a stat cu Plinius. Nu ca doarme la fel de bine cum dormea sub protectia amiralului. Sacii sunt aspri si incomozi si misuna soarecii, iar de dedesubt aude zgomotul facut de prietenele ei care muncesc, ceea ce o umple si de vinovatie, si de usurare.
In unele nopti, il viseaza pe Menander, iar cand se trezeste, ii simte absenta ca pe o greutate care-i apasa pieptul. In bezna din magazie, retraieste fiecare moment petrecut cu el si se trezeste rasucind amintirile ca pe niste pietre pretioase, pana incep sa-si piarda claritatea si nu mai poate fi sigura unde se intalnesc fantezia si realitatea. Apoi isi aduce aminte avertismentul lui Dido despre iubirea irosita si se sileste sa retraiasca ultimul moment cand s-au vazut, cand el n-a putut s-o apere nici pe ea, nici pe el.
Paris e in general un tovaras tacut si de obicei n-o baga in seama pe Amara cand incearca sa-i vorbeasca. Banuieste ca stapanul lui l-a avertizat, pentru ca nu vrea sa se repete incidentul cu ochiul invinetit al Victoriei. Chiar si asa, Amarei nu-i pare niciodata rau sa ramana singura in magazie cand Paris trebuie sa munceasca in bordel. Mai rele sunt noptile cand Felix i-l da lui Thraso. Paris nu opune absolut niciun fel de rezistenta, de parca Thraso ar face sex cu un cadavru. Amara se face cat de mica poate si se intoarce cu fata la perete, incercand ofere lui Paris macar o urma de demnitate. Tacerea lui totala i se pare aproape la fel de tulburatoare ca urletele pe care le scoate Britannica. Prima data cand se intampla, dupa ce pleaca Thraso, se aventureaza si-l intreaba pe Paris daca se simte bine. 
- Ar fi trebuit sa fii tu, e tot ce raspunde el."