Madeleine si mama ei au evadat din fosta lor viata, in niste imprejurari misterioase, si s-au stabilit intr-un colt ploios din Cambridge, Anglia (in lumea noastra). Pe de alta parte, Elliot isi cauta tatal, disparut in noaptea in care unchiul sau a fost gasit mort. In Bonfire (in Regatul Cello), umbla vorba ca tatal lui Elliot si-a omorat fratele si a fugit de-acasa cu profesoara de fizica. Dar Elliot refuza sa creada tot ce se spune si este hotarat sa-si gaseasca tatal si sa descopere adevarul.

    Pe masura ce Madeleine si Elliot se apropie tot mai mult de dezlegarea misterelor, incep sa schimbe mesaje intre ei, dintr-o lume intr-alta – printr-o fisura intamplatoare ivita dupa multe secole, un portal deschis intr-un aparat de taxat dintr-o parcare. Dar de ambele parti ale fisurii se desfasoara mistere si mai mari: fenomene atmosferice periculoase numite „furtuni de culori”; o ciudata fascinatie pentru Isaac Newton; mitul Copilei-Fluture, a carei aparitie ar putea pune capat secetei din Cello;  si niste sarutari neasteptate…

 

    “Fata se uita la palme si vazu o amintire in interiorul altei amintiri.

    Amintirea din exterior era despre ea insasi, stand sub merii din Grantchester, mancand biscuiti cu gem si frisca si vorbind cu Jack si cu Belle.

    In interiorul acestei amintiri era tot ea, pierzandu-si controlul asupra skateboardului: in fata se intindea o o sosea, iar tatal ei o privea de pe marginea drumului.

    Dar care era rostul acelei amintiri?

    Sa-i aduca aminte ca inainte isi petrecuse veri intregi la Genova? Ca zburase pe dealuri in jos si provocase accidente?

    Ca tatal ei o privise si o asteptase, asigurandu-se ca e bine!

    Isi cobori palmele pe langa trup si isi dadu seama ce insemna amintirea.

    Liniile pe care le trasase tatal ei in aer, cu pumnii, acelea despre care ea zisese in gluma ca incercau sa arate cat mai are de gand sa-si lase barba sa creasca.

     El voise sa-i aduca aminte de cuvintele pe care i le spunea de fiecare data cand ea pleca de acasa: „Trebuie sa ne mai gandim si la altii in afara de noi insine, Madeleine", zicea el, si atunci isi trecea mainile pe deasupra trupului. „Sa traim pentru altii, nu doar pentru noi insine."

    Se daduse cu skateboardul la vale pe strada aia, fara sa se gandeasca. Ar fi putut sa moara chiar ea, dar, inca mai rau de-atat, ar fi putut sa omoare pe cineva. Masinile virasera, se ciocnisera si iesisera de pe drum.

    „Daca nu inveti asta, oamenii vor renunta la tine", zicea tatal ei. „Nu primesti prea multe sanse."

    Ce voise el sa spuna, de fapt, era: „Eu voi renunta la tine intr-o zi.”"