Un copil povesteste scandalurile din casa, gelozia, bataile, sinuciderea tatalui in care este implicata o jucarie, episoadele de betie ale mamei si vorbeste despre iubirea lor, dupa care a tanjit si pe care, deseori, a simtit‑o.
Un copil ajunge in sala de gimnastica si ridica ochii catre norocosul sir de antrenori admirand‑o si batand‑o. O relatie tandra si nepermisa.
Bataie, cafteala, atingere, „mangaiere”, pedeapsa, altoiala, urecheala, cate sinonime avem noi, romanii, si tot atatea generatii de fete si baieti care au suportat o educatie cu palma.
Un copil povesteste, in numele nostru, cum ne‑am furat‑o acasa, la scoala, in ateliere, la rude si in internate.
Un copil a trait toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioana mondiala absoluta si campioana olimpica. […]
E despre un copil care are puterea sa vina si sa‑si apere antrenorii, scriind ca Bellu si Bitang n‑au avut nici o vina in cazul dopajului Andreei Raducan de la Sydney. Dar cartea aduce ceva si in acest misterios episod.
E despre un copil care si‑a iubit parintii, antrenorii, supraveghetorii si pe toti cei de la care n‑a pretins nimic.
Si pe care nici azi nu‑i acuza.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboara.
Cartea e necesara si insuportabila. E cartea unui om care nu se victimizeaza. Isi cunoaste valoarea, isi aminteste efortul.
 

Maria Olaru
Maria Olaru s-a nascut la 4 iunie 1982, la Falticeni si la numai 7 ani a inceput pregatirea la CSS „Cetate” Deva, la 500 km de casa.
In 1998 a devenit campioana europeana cu echipa si a obtinut locul II la sarituri (Sankt Petersburg); in acelasi an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York).
In 1999, la Tianjin, a obtinut titlul de campioana mondiala absoluta la individual compus, locul I cu echipa si locul III la sarituri.
In 2000, la Olimpiada de la Sydney, a obtinut medalia de aur cu echipa si de bronz la individual compus.
 

Volumul cuprinde si 16 pagini cu imagini color
Fragment din cartea "Pretul aurului. Sinceritate incomoda. Memoriile unei campioane olimpice" de Maria Olar

"Punct ochit — genunchi lovit
Tot acum, in 1998, da Dumnezeu de ajung senioara (senioratul asta parca obosise ori se saturase sa tot fuga de mine?). Nu ca m-am bucurat cine stie ce, dar totusi... In fond, era cel mai banal lucru cu putinta. Daca soarta ma supusese, prin asta, la o proba de rabdare, iata ca o razbisem cu bine. Induram eu si altele, mai greu de suportat...
N-am facut chef de ziua mea. Si nici nu-mi amintesc sa se fi petrecut ceva deosebit cu aceasta ocazie. Pentru unele, ziua cand implinesti 14 ani si primesti carte de identitate inseamna un prag. Pentru altele, 18 este momentul care aduce majoratul, permisul auto, dreptul de vot... (Atunci, da. Aveam sa primesc si eu un „cadou", pe care n-aveam cum sa-l banuiesc... si pe care nici azi nu-l pot uita.).
Acum, la 16 ani, veneam doar cu experienta dobandita, cu increderea si siguranta pe care ti le confera evolutiile bune si clasarile pe masura. Avusesem deja performante si castigasem ceva bani, cu tot junioratul meu cel prelungit. Din 4 iunie 1998 deveneam insa o senioara demna de luat in seama. O spun fara falsa modestie — doar cu rezultatele pe masa, cum se spune. Voiam sa confirm increderea de care incepeam sa ma bucur in lumea buna a gimnasticii. Asa, o „taranca proasta" cum eram alintata. Ce-i drept, nu eram singura gratulata cu acest calificativ — toate se „bucurau" de asemenea nevinovate alintaturi, care ne placeau de nu ne mai saturam sa le auzim... insa mie simteam ca mi se spune olecuta mai altfel: cu patos, cu naduf, cu dispret si cu multa satisfactie. Asta ma deranja — tonul. In rest, nu aveam nicio problema. Stiam ca nu sunt nici taranca. nici proasta. "