Ideea de a scrie despre practica mea cu pacientii din sectia de hematologie mi-a venit dupa lecturarea cartii „Moartea intima”, a Mariei de Hennezel. Am realizat cu aceasta ocazie ca exista o  categorie de clienti asupra careia lumina cade mai putin atunci cand un terapeut isi alege o nisa pe care vrea sa profeseze. Este vorba despre bolnavii diagnosticati cu o boala terminala, carora nu li se mai dau sanse de vindecare, indiferent de stadiul bolii. Medicii stiu ca acestia vor muri, mai devreme sau mai tarziu, iar acest lucru ajunge si la cunostinta pacientilor. In unele cazuri exista chiar prognosticuri cu privire la timpul pe care il mai au de trait. Astfel, li se pregateste terenul pentru inevitabil, bineinteles, fara a li se lua speranta.

Eu insami am catalogat aceasta categorie ca fiind una mult prea complexa si greu de abordat, cu o problematica mult prea vasta si chiar tragica pentru a putea lucra cu ea. Ideea de a fi alaturi de ei nastea in mine, printre altele, si un soi de teama legata de faptul ca nu as putea sa fiu prezenta, autentica si suportiva deoarece gandurile legate de propria-mi fragilitate si moarte mi-ar umbri mintea. Lucrurile s-au schimbat covarsitor, insa, in momentul confruntarii. Ceea ce la inceput a reprezentat o mare provocare ulterior s-a dovedit a fi un adevarat izvor de lectii, atat profesionale, cat si personale. Am avut sansa de a-mi infrunta temerile, de a-mi testa limitele si de a ma impaca cu ceea ce reprezinta in fond conditia de muritor. Nevoia de asistenta si insotire psihologica a pacientilor cu diagnostic fatal este acerba, inca din momentul aflarii diagnosticului si pana la stadiul final, de trecere in nefiinta. Bolnavii incurabili sunt nevoiti sa parcurga etape dificil de manevrat pe cont propriu. Ei necesita un sprijin din partea familiei, a prietenilor, daca exista, dar mai ales din partea specialistilor. Acestia din urma sunt in masura sa le ofere si un altfel de suport, sa ii pregateasca si pe unii si pe altii pentru conditiile extraordinare de viata si de moarte pe care urmeaza sa le traverseze in viitorul mai mult sau mai putin apropiat.

Prin aceasta lucrare imi propun, pe de o parte, sa reliefez experienta traita lucrand cu pacientii hematologici, iar pe de alta parte, sa atrag atentia asupra importantei asistarii psihologice a acestora. In pofida diagnosticului sumbru si a principiului „oricum moare curand”, acesti pacienti pot trai multi ani odata ce isi solutioneaza problemele psihologice care declanseaza boala, sau odata ce reusesc sa se monteze pentru viata si sa se elibereze de ideea de moarte. Atunci cand vointa de a muri se transforma in vointa de viata, forta interioara a omului depaseste asteptarile noastre curente. Ideea pe care trebuie insistat este ca, atat timp cat traiesc, sa isi asume provocarea vietii cu toate implicatiile ei, chiar daca uneori asta inseamna confruntarea cu o boala incurabila. - Autoarea