In nemarginirea spatiului, stelele se nasc, ard atat cat le este lor ingaduit sa arda, apoi se sting. Iar cand se sting, iau cu ele in noapte toate acele lumi pe care lumina si caldura lor le-au hranit pe bolovanii care roiesc in jur. Nimic nu traieste la nesfarsit. Totul trebuie sa piara.

 

Cand apasarea acestui adevar este pe umerii tai, pentru ca lumea ta este pe marginea abisului, iar puterile iti sunt prea mici pentru a lupta cu o astfel de soarta, acceptarea este ultima incercare.

 

In fata acestei incercari gasim doua natiuni care impart o lume de gheata, fiecare vazandu-si de drumul ei. In zilele cele de pe urma, vietile putinilor martori ai agoniei stelei imbraca hainele luptei pentru ultimele farame de demnitate.

 

Fragment din volumul „Stele si gheata Vol.1. Carari pe gheata" de Alexandru Lamba:

 

"Titanul din spate se ridica si facu trei pasi, ajungand langa cel batran. Chiar si cu defocalizarea ciudata si cu punctele care jucau necontenit, Theru-Tin fu impresionat cand ii vazu unul langa altul. Daca toti cetatenii imperiului s-ar fi asezat in sir, ei doi ar fi stat la capete. Batranul, adus de spate, maruntel si uscat de vreme, ar fi ramas ultimul, in vreme ce tanarul, iesit din comun de inalt si masiv, cu spatele lat si bratele vanjoase, ar fi fost in frunte. Oricare altul si-ar fi gasit loc intre ei doi. Insa, desi ii desparteau varsta si statura, ii lega suferinta care li se citea pe chip. Pentru ca acei doi titani erau marele vizir si imparatul Atlan-Tidei. Iar suferinta lor era neputinta.

Imparatul purta uniforma militara, mantie lunga si pe cap coiful-coroana, cu cele sapte simboluri stralucitoare, care parca incercau sa-i lumineze fata. Fara succes. Oricine isi indrepta ochii spre el intampina privirea, fie si asa, stearsa de neclaritatea holoproiectorului, ramanea pentru o clipa pironit de groaza. Theru-Tin il mai vazuse - niciodata in carne si oase, si de fiecare data se infiorase. Avea pielea si parul albe, fruntea cutata, ca la batrani, ochii adanciti in orbite, pe jumatate inchisi, fata brazdata riduri, mereu schimonosita ca de osteneala, niciodata luminata de vreun zambet. Ca si cand ar fi vrut sa o ascunda, suvite albe ii atarnau in dezordine pana peste barbie, traversandu-i pleoapele incercanate dintre care razbatea abisul.

Prin ce chinuri trecea acel tanar, nimeni nu avea stiinta. Trupul sau, desi inalt si vanjos, arata bolnav, vlaguit, ca de o prea lunga boala, intr-o resemnata asteptare a mortii. Era, vezi bine, fiul tatalui sau.

Si era atat de tanar, totusi atat de imbatranit.

Titanul de langa el, singurul de care imparatul nu se despartea niciodata, isi pierduse de multa vreme vederea. Si inca de si mai multa vreme, numele. Dinainte ca Ultimul sa se fi nascut."