Tot inainte! Amintiri din copilarie. - Simona Preda, Valeriu Antonovici

Dificultatea maxima atunci cand rogi pe cineva sa iti vorbeasca despre propria sa copilarie rezida in primul rand in capcana de a-ti interpreta lucrurile si trairile din trecut printr-o grila de analiza, de decriptare pe care a dobandit-o mai tarziu. - Valeriu Antonovici
Interviurile care se regasesc in aceasta carte nu sunt doar pentru generatiile care au invatat sa citeasca la lumina unui cuptor, in momentul in care se lua curentul, ci si pentru generatiile care vor fi curioase sa afle cum au trait parintii si bunicii lor.
Partea goala a paharului este aceea ca am apucat sa traim agonia totalitarismului, ca am apucat sa vedem la ce duce partidul unic si dihotomia dintre ceea ce vorbesti acasa si ceea ce spui la scoala. Iar partea plina este aceea ca, tocmai din acest motiv, am prins apoi un moment unic, efectiv istoric. Am fost o generatie infinit mai norocoasa decat cea a parintilor nostri, care se nasteau in anii ultimului razboi (plus sau minus) si care chiar au trait comunismul din plin, cu dealurile si vaile sale. Noi am avut imensa sansa de a fi contemporani, in plina tinerete, cu prabusirea acelei utopii. Drept care, intr-un fel, noi am trait comunismul ca pe o boala a copilariei — de genul celor total neplacute pe moment, cu febra, usturimi si mancarimi uneori, care-ti mai lasa eventual si ceva semne, dar care finalmente nu te omoara si te imunizeaza pentru mai tarziu. - Adrian Cioroianu

Interviuri cu: Doina Jela • Razvan Mazilu • Alina Pavelescu • Gabriel Badea-Paun • Cristian Pepino • Odilia Rosianu • Theodor Paleologu • Doina Rusti • Alice Nastase-Buciuta • Daniel Sandru • Cezar Paul-Badescu • Cristina Hermeziu • Mirel Banica • Codrut Constantinescu • T.O. Bobe • Ana Barton • Andreea Rasuceanu • Florin Toma • Tiberiu Soare • Sandra Ecobescu • Pavel Susara • Dan C. Mihailescu.

Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamt) este istoric, eseist, publicist, membru al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Licenta in filozofie (Universitatea din Bucuresti, 2003) si in istorie (Universitatea din Bucuresti, 2007), masterat in istoria ideilor si a mentalitatilor (Universitatea din Bucuresti, 2006), doctorat in istorie (Scoala doctorala a Universitatii din Bucuresti, 2011). Ultimul sau volum de autor este Patrie romana, tara de eroi (cu o prefata de Vladimir Tismaneanu), Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2014.

Valeriu Antonovici (n. 1983, Pelinia, Republica Moldova) este antropolog si realizator de filme documentare. Vicepresedinte al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Cadru didactic asociat la SNSPA. Licentiat in sociologie (SNSPA, 2006), masterat in antropologie (SNSPA, 2008), doctor in stiinte politice (Scoala doctorala a SNSPA, 2011). A realizat o serie de filme documentare pe teme de istorie recenta: Povestiri din Baragan. Amintiri din Siberia romaneasca (2013, corealizator), Locuri memoriale din Romania. Piata Universitatii (2009, corealizator), Nu putem vorbi despre comunism la colt de strada (2007) s.a. A fost jurnalist la RFI si la TVRM. Volum de autor: Munca patriotica. Radiografia unui ideal falsificat, Eikon/Scoala Ardeleana, Bucuresti/Cluj-Napoca, 2015; coeditor, impreuna cu Claudia-Florentina Dobre, al volumului Prezentul comunismului: memorie culturala si abordari istoriografice, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016.
Fragment din carte:

"S.P.: Apartinem unei generatii care a crescut cu cheia de gat si care avea aproximativ aceleasi jucarii. Haide sa vorbim despre jocuri si jucarii!

A.P.: Pe vremea mea, toata lumea se juca in fata blocului. Era unul dintre locurile obisnuite, in afara de cazurile fericite in care parintii te luau si te duceau intr-unul din parcurile bucurestene—care oricum erau din ce in ce mai rare, pe masura ce evoluau demolarile. Cu cheia de gat la propriu nu am fost, pentru ca stateam acasa cu mama si nu aveam responsabilitati de autoadministrare. Nu eram neaparat fericita sau mandra de asta, pentru ca ceilalti copii chiar erau cu cheia de gat, numai eu nu aveam responsabilitati. Unii veneau de la scoala si, in drum, isi luau fratii mai mici de la gradinita. Mie, lipsa acestor responsabilitati serioase mi se parea ca ma transforma intr-un personaj neserios si ca ma tine in copilarie mai mult decat mi-as fi dorit. Intr-o vreme facusem o pasiune deosebita pentru tenis. Aveam un teren desenat in fata blocului si tatal meu imi facuse niste palete, pentru ca erau foarte scumpe rachetele de tenis si nu ni le permiteam. Asta a fost bine, am devenit cumva personajul central, fara mine nu se putea initia jocul pentru ca nu aveau cu ce. Mi-amintesc inca un moment fascinant de genul acesta, cand tata mi-a cumparat o minge de volei. Era din piele, alba, foarte frumoasa si sarea foarte bine, era foarte elastica si toti copiii erau extaziati de acea minge. Stiu sigur ca eram segregati pe sexe inca de foarte mici. Noi, fetele, aveam jocurile noastre, bucatarioarele noastre de jucarie, papusile noastre. Era un joc curios pe care il practicam cu pasiune—jucatul pe pres in fata blocului. Pur si simplu veneai cu un pres la joaca si iti intindeai acolo toate lucrurile: oalele de plastic, mobilele de jucarie, papuselele... gateai pentru ele cu iarba si nisip. Baietii —ei se fugareau pe langa noi, cateodata mai voia unul sa se joace si el cu noi, dar nu il primeam, bineinteles, uneori se supara pe noi si ne rasturna presul, apoi urma o bataie generala. Cu baietii interactionam doar in acele jocuri care implicau sport, jucam tenis impreuna, jucam volei impreuna, baschet. In rest, vietile noastre se desfasurau, pana tarziu, in adolescenta, in paralel. "