Candva scriitoare aspiranta, Olga a renuntat la ambitiile ei literare, dedicandu-se casniciei si cresterii copiilor. Cand e parasita de sotul ei, Mario, se refugiaza in propria nefericire si descrie zilele care au urmat plecarii lui ca pe un iad personal. Are treizeci si opt de ani, doi copii si un caine-lup de care trebuie sa aiba grija in continuare, desi i se pare ca viata s-a sfarsit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, facand o obsesie din a intelege de ce sotul ei a incetat s-o iubeasca si a lasat-o in urma pentru o femeie mult mai tanara, dupa cincisprezece ani de casnicie. Fragment din romanul "Zilele abandonului" de Elena Ferrante

"Insistam sa aflu mai multe cand mobilul, pe care nu stiu de cat timp nu-l pusesem la incarcat, n-a mai dat semne de viata. Am cautat frenetic prin casa incarcatorul, nu l-am gasit. Cu o zi inainte reordonasem fiecare coltisor pentru vizita lui Mario, fara indoiala il varasem intr-un loc sigur de care acum, oricat scotoceam, agitata, peste tot, nu reuseam sa-mi amintesc. Am facut o criza de nervi, Otto a inceput sa latre in mod insuportabil, am aruncat cu mobilul in perete ca sa evit sa-l arunc inspre cainele-lup.
Aparatul s-a spart in doua, bucatile au ajuns pe podea si au scos doua sunete seci, cainele s-a napustit asupra lor, latrand ca si cum ar fi fost vii. Cand m-am linistit, m-am dus la telefonul fix, am ridicat receptorul, am auzit din nou suieratul acela lung, vocile departate. Dar in loc sa inchid, aproape in mod automat, cu un gest obisnuit al degetelor, am format numarul lui Lea. Suieratul s-a intrerupt brusc, tonul a revenit, misterele telefoanelor.
S-a dovedit inutil sa incerc s-o sun inca o data. De-acum trecuse ceva timp si cand prietena mea mi-a raspuns, am simtit ca se chinuia sa fie reticenta. Poate c-o dojenise sotul ei sau ea insasi isi regretase contributia la complicarea unei situatii deja celebru de complicata. Mi-a zis cu o stinghereala afectuoasa ca nu stia altceva. Nu-l vazuse pe Mario de mult si despre iubita lui chiar nu stia nimic, daca era tanara, daca era batrana, daca lucra. Cat despre locuinta lor, piata Brescia era doar un indiciu cu caracter general: putea fi vorba de bulevardul Palermo, strada Teramo, strada Lodi, greu de spus, in toata zona aceea nu erau decat nume de orase. Si, oricum, i se parea destul de neobisnuit ca Mario ajunsese acolo. M-a sfatuit sa renunt, timpul le-ar fi rezolvat pe toate.
Asta nu m-a impiedicat, in aceeasi seara, sa astept sa adoarma copiii pentru ca apoi sa ies cu masina si sa ma invart pana spre ora unu, doua noaptea prin piata Brescia, pe bulevardul Brescia, pe bulevardul Palermo. Am inaintat lent. In zona aceea, unitatea orasului mi s-a parut distrusa - o despicatura larga, marcata de sinele stralucitoare ale tramvaiului, il vatama. Cerul negru, strapuns doar de o macara inalta si eleganta, comprima cladirile joase si lumina bolnavicioasa a stalpilor, ca fundalul implacabil al unui piston in miscare. Cand prelatele albe sau albastre, deschise pe balcoane si fluturate de adierea vantului, se izbeau de farfuriile gri ale antenelor parabolice, se auzeau un fel de pocnituri. Am parcat, m-am plimbat pe strazi cu o indarjire plina de ranchiuna. Speram sa-i intalnesc pe Mario si pe amanta lui. Imi doream. Ma gandeam sa-i pot surprinde cand se dadeau jos din Volkswagenul ei, la intoarcere de la film sau restaurant, veseli asa cum fuseseram el si cu mine cel putin pana cand se nascusera copiii. Dar nimic: un sir de masini goale, pravalii inchise, un betiv ghemuit intr-un ungher. Dupa cateva cladiri restaurate recent veneau constructii paraginite, insulletite de voci straine."