Fragment din cartea "potisarazi" de Alex Sandulache:

"Am luat-o fara energie pe strazile Rouenului catre Parc du J. si, cu fiecare pas, enormitatea vestii primite imi era tot mai clara. Mi s-a rupt complet firul programului meu bine alcatuit. Dimineata imi beam cafeaua şi citeam ceva, apoi îmi petreceam restul timpului până la prânz afundat în jurnal şi în notele previzibil de imprevizibile ale jazz-ului. După prânzul luat în faţa unui serial, îmi continuam ziua în exerciţiul de coding. Tot încercam să-mi dau seama cum să fac un site să fie responsive. Toate componentele sale trebuiau să se muleze în funcţie de mărimea dispozitivului pe care sunt vizualizate. Avusesem succes chiar în seara dinaintea consultaţiei, când finalizasem toate calibrările necesare. Acum nu mai conta nimic şi nu mă mai puteam concentra la nimic. Căutam disperat să fug de gândurile negre care se conturau cât mai hidos la orizont. Filme, seriale, jocuri. Încercam să mă refugiez cât mai adânc. Şi funcţiona o perioadă, dar cum făceam o pauză, cum mă aşteptau după colţ cele mai negre previziuni ale viitorului. După un număr necunoscut de zile petrecute numai în pat, în faţa calculatorului, într-o sâmbătă am decis că e timpul să ies din propria închisoare şi să admir din nou Sena.
A fost o experienţă ireală. M-am ţinut bine până la chei. Acolo eram deja obosit, după atâtea zile petrecute fără a-mi folosi picioarele. Aşa că m-am aşezat pe o bancă, însă ipostaza de spectator al fericirii celorlalţi nu mi-a făcut deloc bine. Tineri care se iubeau, joggeri dependenţi de mişcare, singuratici cu câini, familii şi copiii lor micuţi care se zbăteau în bula inocenţei, inconştienţi că se află într-o placentă a copilăriei şi încă nu au cunoscut adevărata viaţă.
Nodul din gât era constant, ochii mi se umezeau în ritmul bătăilor inimii şi în acelaşi ritm încercam să îi inhib. Tăvălugul gândurilor negative care mă luase pe sus în drumul meu către Sena mă epuizase complet. Mă simţeam gol de conţinut, iar spiritul meu părea că se dislocase parţial de trup. De fapt, se produsese o spărtură în invelişul de carne infăşurat în jurul substanţei, iar spiritul părea să mi se scurgă afară pe bancă, în beton, picurând în Sena şi amestecându-se cu norii mânjiţi pe cer. Acesta a fost momentul cel mai aproape de negândire în care m-am găsit până acum. Gândurile îmi erau frânte. Mintea era un motor care dădea rateuri; cu fiecare invarteala de chei, se forma un alt gand care se risipea la fel de repede cum incepuse, pierzandu-se si el in atmosfera, supt parca din vidul interior, odata cu esenta sufletului meu."