O carte dureros de adevarata, scrisa cu sange. Nu oricine ar putea intelege... De fapt cine nu a trecut prin asa ceva nu poate intelege mai nimic. Nu as dori nimanui sa treaca prin asa ceva, nu exista ceva mai umilitor si mai dureros. Dino Buzzati a precizat ca nu este vorba strict de experienta lui - ca orice scriitor de talent, a filtrat propria lui suferinta prin perspectiva lecturilor sale, a altor experiente, a sublimat totul si a amestecat trasaturi ale mai multor femei in superficiala Laide. Exista pagini de o frumusete emotionanta, ca si in Desertul tatarilor, care mi s-a parut cea mai trista carte pe care am citit-o vreodata, de fapt cred ca scriitorul presimtea suferinta de mai tarziu... cred ca e vorba de asteptarea dureroasa a acelei iubiri unice, care nu vine decat cand e prea tarziu, si despre cruzimea vietii, prin metafora tatarilor - asociati cu cruzimea. Oricum, Desertul tatarilor este o carte despre timp si asteptare zadarnica. Desigur nu e vorba de asteptarea infrigurata a unui razboi, ci este o metafora pentru dragostea mult asteptata si mult imaginata. De altfel si in O dragoste, se face aceeasi constatare - admiratia pentru un peisaj pitoresc ca fiind scena in care omul proiecteaza propria lui asteptare infrigurata a unei iubiri totale pe care si-o imagineaza in acel cadru. Altfel de ce am admira niste ruine pitoresti, de exemplu? Ce farmec ar avea, daca am fi singuri? Scriitorul a avut mult curaj, dezvaluind umilitoare amanunte si dezamagiri, fara a tine cont de orgoliu, ca un catharsis, o eliberare. De altfel, eliberarea de la sfarsit nu este decat sfarsitul tineretii prelungite pana la 50 de ani, e cel mai rau lucru care se putea intampla. Liber, dar cu ce pret? Ce rost mai are viata? Viziunea acelui turn negru care s-a apropiat... ca in Desertul tatarilor, cand ajungi la malul marii si nu te mai poti intoarce, pentru ca poarta e ferecata. Vina este de fapt a amandurora, asa cum explica taios prietena Laidei, la final. Pur si simplu aceasta complicata urzeala a sortii avea rostul de a crea o experienta din care s-a nascut o carte dureros de adevarata.Iata un citat emotionant (virgulele lipsesc adesea din textul care oglindeste fluxul gandurilor):”Pleaca acum, te rog, i-a spus el, trebuie sa fac o lucrare urgenta. Se dominase cu decenta, nu a facut scene. Lasa-ma, te rog, altminteri nu termin la timp. De parca munca aceea stupida ar fi fost mai importanta decat ea, de parca acel adio ar fi fost un salut dintre cele obisnuite si ar fi urmat sa se revada a doua zi, dar nu o va mai revedea, negrul Milano vechi si tenebros e gata s-o reprimeasca si s-o inghita, ea va disparea in labirint, pentru o clipa zambetul ei de mica haimana va luci oglindit in usa cu geam, apoi in multimea spasmodica inghesuindu-se in gang, conturul cefei sale va disparea intr-un indepartat crampei de rock, intre el si Laide se va naste o distanta nesfarsita, campuri intinse si munti si zidul de tacere si intuneric. Nu-i lucru care sa nu-i aminteasca de ea: aceleasi crapaturi din tavan, fascicolul din Topolino, fotoliul, sticluta de lavanda, conturul caselor din spatele ferestrei, totul pe lume se refera la ea, fara ea nu mai are sens viata lucrul vorbitul mancatul imbracatul, totul este absurd si ***** fara ea si astfel se deschide de-aici pana aici o cumplita falie inlauntrul lui, iar din falie iese un navalnic fluviu de lacrimi.”