headerdesktop  transpgratuit18aug

MAI SUNT 00:00:00:00

MAI SUNT

X

headermobile transpgratuit18aug

MAI SUNT 00:00:00:00

MAI SUNT

X

Promotii popup img

TRANSPORT GRATUIT

la orice comanda!

2+1 gratis, promotii si noutati

Alege-ti preferatele!
Close

Vintilamihai

Membru din 12/09/2018

Aprecieri

Aprecierii review

1

aprecieri

Review-uri

Review Coment

5

comentarii

Disco Titanic - Radu Pavel Gheo

Disco Titanic - Radu Pavel Gheo

Disco Titanic. A fost Jugoslavia paradisul de lângă noi?
de Mihai Vintilă
Radu Pavel Gheo a devenit cunoscut în literatura română prin experiența sa americană dezvăluită cu mult umor în Adio, adio, patria mea cu Î din i cu â din a și pentru Românii e deștepți.Clișee mioritice cu care a intrat direct în prima ligă a prozatorilor contemporani. Nici DEX-ul și sexul sau Tovarăse de drum. Experiența feminină în comunism nu au lăsat indiferentă critica și cititorii. Acum aduce în atenție Banatul și legătura lui cu fosta Jugoslavie.
Vlad Jivan este patronul unei tipografii și a unei edituri intitulată orgolios Timișoara Liberă. Este un om de afaceri de succes, deține o vilă într-un cartier de îmbogățiți din Timișoara și are relații de afaceri puternice în București și țară prin intermediul unui fost securist. Este un inginer, adept al bănățismului, a politicii anticomuniste, a localismului viguros și civilizator.
Romanul începe cu o discuție după un meci de baschet, cu prietenii, la o bere. Aici sunt prezentate personajele care gravitează în jurul lui Vlad Jivan și pe scurt este dezvăluită viața patronului de editură, mai ales partea sa de început. Aflăm cum a fost liceean unde datorită unei poezii care reinterpreta imnul național comunist, Trei culori, ajunge să fie transferat de la cel mai bun liceu din oraș la liceul UTM, un liceu industrial. Intră în vizorul securității prin intermeniul unui profesor turnător și va ajunge chiar să semneze un acord de informator în anii facultății. Revoluția și gestul său eroic prin care ajunge să fie împușcat și declarat erou îl îndepărtează de toate acestea. Discuția cu prietenii la o bere este spartă din când în când de flash-uri de evenimente trecute. O excursie în fosta Jugoslavie unde întâlnește prima sa dragoste, o croată pe nume Marina, pe fratele ei Renato, pe Boris, pe Frane este pilonul central în jurul căreia îi gravitează adolescența. Povestea Jugoslavă este cea care dă punctul culminant al romanului. Avem o dragoste adolescentină, plină de mistere din frumusețile Dalmației, din Split și din împrejuririle orașului.
Disco Titanic este o discotecă aflată pe o plajă.Construcția este deosebită atât prin elementele arhitectonice cât și prin cei care o frecventau și anume soldații armatei federale jugoslave. Aici are loc un incident din care Marina scapă iar soldatul bosniac care a dorit să o violeze ajunge să fie bătut de grupul de băieți în frunte cu tânărul Vlad. Se pare că, după întâmplare, soldatul pe care la final tinerii l-au aruncat de pe un promontoriu în mare, s-ar fi înnecat. Povestea rămâne în memoria lui Vlad ca un punct plin de adrenalină la care de multe ori ajunge să se raporteze în viața de zi cu zi. Desigur că momentul cu soldatul este un moment îngropat în amintire și despre care nu vrea să își aducă aminte.
Povestea croată este scoasă la lumină când după ani, reface traseul cu soția și fiul Alex într-o excursie. Acolo revede iubirea tinereții pe Marina dar și pe Boris devenit între timp soțul Marinei și singurul care îi poate ghida cercetările despre istoria zbuciumata a fostei Jugoslavii. Durerea destrămării unei țări este redată dur, cuvinte sunt folosite parcă pentru a tăia. Renato, fratele Marinei, cu care în tinerețe devenise bun prieten, a murit în războiul de secesiune al Croației. Boris a devenit erou al luptelor cu sârbii iar Frane practic a înnebunit. Ghemul se desface și încet, încet, Vlad află toată povestea desfășurată de la plecare lui până la noua sa vizită. O halucinantă posibilitate ca soldatul bosniac omorât în tinerețe să se răzbune lasă deschis finalul.
Disco Titanic este un roman modern, unde construcția este făcută gradat. Marele merit al autorului este dozajul. Este un maestru al dozajului acțiunii, al discuțiilor și evenimentelor. Totul vine firesc, nimic nu este forțat sau nu pare forțat. Parcă am fi la acea masă și am bea bere și am da din cap a înțelegere la auzul poveștii.
Sunt totuși cîteva clișee pe care Radu Pavel Gheo le folosește pentru a da un localism puternic . Avem un roman bănățean! Bucureștenii sunt mitici, craiovencele vin în Banat doar pentru o lume mai bună, graiul bănățean este perfect pentru o viitoare republică bănățeană independentă. Tot romanul respiră muzica rock a fostei republici jugoslave. Putem doar din notițele făcute la acest roman să alcătuim un dicționar de trupe și melodii jugoslave. Uneori autorul duce prea departe aceast fanatism localist. De exemplu pentru cei care nu cunosc limba sârbo-croată este greu a înțelege numele formațiilor sau versurile reproduse. O traducere a lor ar fi fost de ajutor dar autorul nu și-a bătut capul cu asta. Ar fi fost împotriva direcției romanului. Cred că răspunsul lui ar fi fost simplu – învățați limba și veți înțelege!
Disco Titanic este un roman care îi consolidează statutul lui Radu Pavel Gheo de scriitor deosebit și inspirat. Titlul este de o finețe extraordinară. Este în același timp numele discotecii unde posibila crimă s-ar fi înfăptuit dar este și o posibilă concluzie la viața bonomă a Jugoslaviei acelor ani unde se cânta disco deși țara în sine era un vapor Titanic îndreptându-se spre catrastrofă. Un mesaj bine gândit pe care Radu Pavel Gheo îl transmite.
Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Iași, editura Polirom, 2016, 460 pagini.
recenzie publicată în revista Litera 13 nr 18/2019

2019-12-31 10:27:31

1

Zilele noastre marunte - Cezar Amariei

Zilele noastre marunte - Cezar Amariei

Zilele noastre mărunte
de Mihai Vintilă
Galațiul secolului al XVII-lea este adus în atenție de Cezar Amariei în romanul său Zilele noastre mărunte. Am zis Galațiul pentru că autorul este gălățean, absolvent de litere, dar în fapt avem de-a face cu o parte bună a Moldovei de Sud.
Povestea este cea a unui călător care încearcă să se adaptaze vremurilor și mai ales oamenilor locului. John Newcomb este un tânăr englez, idealist și visător care aduce o tipografie în Moldova cu gândul de a pune bazele aici unui negoț mai special și anume a celui legat de cărți și de ziare.
Aventura sa nu începe bine și bagajul i se scufundă în Dunăre datorită unor hamali nepricepuți pe care a mai trebuit să îi și plătească. Edificatoare este discuția dintre translatorul Șmil, un evreu uns în ale învârtelilor negustorești și vameșul moldovean.
Dumnealui e Tudosie, vameșul, și zice că ai de dat 20 de taleri pentru că ai intrat în Țara Moldovei, îl lămuri Șmil. Cică un taler și jumatate de om și restul pentru marfă. Deși, la cât de puțină negustorie ai, cred că ar trebui să te mai tocmești, poate mai îndură să lase boierul.
Din primul moment se vede că în practică totul era o negociere deși domnul dăduse scrisoare unde era stipulat cu totul altceva și anume că pentru tipografii se acorda scutire!
După Galați și freamătul portului autorul descrie și târgul Ieșilor care arăta cam așa:
Și-a stat vodă și s-a rugat și a zis la întoarcere că nu are cum fi altfel decât un semn de la sfânta, așa că să se podească drumurile. Încât, pe lângă cel vechi și cel al Hagioaei, care erau deja făcute, au început lucrul la ulița Strâmbă și la Ulița Chervăseriei, spre Târgul lui Barnovchi. Dacă era după vodă, se apucau de mai multe, dar nu-s parale. Așa că a dat poruncă să se strângă bani de poduri nu numai de la târgoveții, boierii maziliți și preoții din Iași, dar și dimpregiur, până la Suceava, Bacău sau Orhei.
Povestea curge cu aventurile pe care Newcomb le tot pățește prin Țara Moldovei în încercarea lui de a primi puțină dreptate și de a ajunge la un factor de decizie care să fie dornic de a dezvolta cartea. Până la urmă acest lucru se întâmplă și Newcomb își vede tipografia în una din camerele conacului starostelui Dimitrachi la care ajunge în cele din urmă ca oaspete.
E pus un accent puternic pe descrieri, pe evenimente lipsite de importanță dar care dau farmec și autenticitate poveștii și conturează ideea de aventură aproape cavalerească, precum e situația prădării de hoți a căruței cu pește. Cred că Amariei nu a vrut atât o reconstituire contrafactuală cât mai ales a urmărit firul savuros al apucăturilor, al limbii, al traiului din epocă în general.
Interesantă mi s-a părut și beția pe care popa Hrihor o ține cu starostele Dumitrachi. Coloritul vocabularului, gândirea întortochiată și uneori lipsită chiar de logică par a fi bazele societății moldovenești din acele vremuri. Puterea decide, puterea crează și compensează și oamenii sunt doar supuși puterii.
Țiganul își dezlipea buzele de pe fluier cât să lingă puțin ce i se scurgea pe față sau să-și sugă un colț de haină îmbibat cu băutură, în râsetele călărașilor. Continua repede cântul, odată cu prima cizmă primită în cap sau în umeri.
Mai norocos cel cu lăuta, care-i zicea și cu vocea, întindea un gât ca de barză și prindea câte o înghițitură zdravănă când făcea pauză între versuri.
Mentalitatea este aceea de margine de lume de loc neimportant cum însuși marele staroste Dumitrachi îi afirmă englezului Newcomb:
Nu știi cu ce proști ai de-a face. Apoi, ce dracu’ să scrii, că pe-aici nimic nu se întâmplă. Nu tu vreo poznă cu cai, am auzit că nemții îi pun să danseze, noi, nimic; nu tu niște havuze din care să țâșnească apa cât zece oameni în sus. Ne mai batem când cu leșii, când cu muntenii, când cu turcii sau tătarii, când noi între noi, în rest zilele nostre-s mărunte.
Ei bine exact aceste zile mărunte dau farmec volumului!
Și pentru că Cezar Amariei nu și-a propus să scrie un roman clasic vine și sparge monotonia cu trei capitole din timpurile noastre. Aduce din condei istoria în Galațiul contemporan când o captură a unui morun uriaș dezvăluie în burta peștelui o parte din tipografia pierdută de Newcomb în mometul debarcării.
Mai mult, pentru a fi credibil, introduce un capitol unde sursele documentare pentru primele părți ale cărții sunt dezvăluite. Se poziționează drept povestitor și face referiri la Cezar Amariei ca la un personaj. Pentru ca această întorsătură constructivă să aibe un aer de real, de soliditate, vine și cu ale persoane publice pe care le face personaje. Așa îl descoperim pe scriitorul A.G.Secară în postura de director de bibliotecă și desigur pe comisarul Dumitru.
Finalul revine la John Newcomb și la starostele Dumitrachi iar volumul se încheie cu concluzia celui din urmă – Tare mai ești prost!
Zilele noastre mărunte este un roman bine scris. Dialogurile sunt credibile, vocile personajelor bine conturate. Singura întrebare pe care o am este despre cele trei capitole din final care nu îmi dau seama dacă scad sau completează povestea. Sigur sunt că ele schimbă într-un fel monotonia de până atunci a cărții. Dacă ar fi să critic ceva ar fi dispersia poveștilor care uneori nu se leagă și firul relativ firav cu care își urmărește personajul principal.
Cezar Amariei scrie frumos într-o surprinzătoare limbă amestecată. Arhaismele se îmbină perfect cu limba de azi și dau farmec și o aparentă vechime istoriilor sale.
Cezar Amariei, Zilele noastre mărunte, Iași, editura Polirom, 2018, 206 pagini.
recenzie publicată în revista Litera 13

2019-12-31 10:27:31

0

Abandon - ROC

Abandon - ROC

de Mihai VINTILĂ
Noul val de romancieri tineri este din ce în ce mai prezent în spațiul public și pe piața de carte. ROC este un pseudonim al lui Remus Octavian Cîmpean din Cluj Napoca. Un pseudonim pe cât de ciudat pe atât de subtil. Poate duce mintea cititorului la rock și modul său neconformist de a vedea lumea sau poate creea speranța unui autor străin. Practic autorul își asumă identitatea operei doar în prezentarea de la finalul cărții. Cred că această alegere se înscrie mai mult în ideea unei unicități ușor de asumat de cititor decât în o ieșire din realitatea imediată.
Abandon este primul roman al autorului. A mai publicat poezie dar în conturarea imaginii acestei cărți este relevantă doar din punctul de vedere al plasticizării frazei care are o melodicitate aparte deși uneori este scăpată din hățuri și aleargă ca un bidiviu nărăvaș.
Povestea este de fapt o traumă a unui domn numit impersonal R. Un divorț pune bariere în relația tată fiică. Fiecare capitol este un moment al instalării acestor bariere și a depășirii lor de către personajul principal în care se simte un puternic alter ego al autorului.
Deși provestea este tristă, în cea mai mare parte, ea se încheie într-o notă ambiguă singurul punt fix fiind intenția fetei de a emigra din România. Planurile pe care este contruită pas cu pas drama familială sunt două, unul trecut și altul prezent care se împletesc ca o funie conturând o statornică legătură întrepătrunsă de puternice sentimente și de un zbucium interior uneori exagerat. Pot afirma fără a greși că de fapt povestea romanului este doar un pretext și că adevărata istorie o constituie acest zbucium, această apăsare permanentă pe sentimente, trăiri și interpretări care ridică și coboară intensitatea de reacție a cititorului.
De exemplu în capitolul patru este spusă povestea cățelușei Lizette cu o duioșie dusă până la lacrimi. Uneori această nostalgie care ridică noduri uriașe în gât este spartă de unele remarci umoristice precum următoarea – Este genul de misiune pe care numai un Șoricar în Grad de Mare Cavaler o poate duce la îndeplinire până la capăt, până la ultima suflare, abandonându-se cu totul misiunii ce i-a fost încredințată.
Iar alte ori de finaluri triste precum viața acestui suflet fidel prins între iubirile stăpânilor care în luptele lor nu au mai avut timp și de ea.
- Nu știi? Ți-am spus.
- Nu știu. Ce să știu?
- A murit, acum doi ani. E în livadă.
- De ce nu mi-aispus?
- Am vrut. Dar nu am putut. Am vrut să te chem, să mergem împreună, s-o lăsăm în livadă sub cireș, dar nu m-a lăsat să-ți spun.
Uneori cinismul este dus la extrem precum în capitolul opt unde se face o radiografie simplă și tăioasă a realității personajului principal R.
Treptat, dar într-un proces destul de accelerat, R s-a trezit singur. Abandonat. Nu în felul în care te simți când stai singur pe o bancă în parc, iar lumea necunoscută trece liniștită prin fața ta fără să te observe. Ci singur ca un câine rătăcit pe drum căutând curtea casei de unde a ieșit, și, nefiindu-i nimic cunoscut, zgârie la toate porțile închise. Care rămân invariabil închise.
Această acumulare de negativism, de tensiuni nu explodează cum ne-am fi așteptat ci se stinge brusc în ultimul capitol. Aici cred că se vede debutul cel mai mult din roman. Experiența unui romancier hârșit în ale poveștilor ar fi crescut tempoul și ar fi extras tot ce se putea extrage din seva acestui fruct. Din păcate ROC nu a făcut-o.
Scris bine, cu mult patos, cu o trăire intensă a poveștii, romanul Abandon constituie un debut reușit. Poate fi considerat un roman psihologic până la un punct. Este romanul abandonării iluziilor, dorințelor și adevărului. Avem în text multe metafore, comparații și o alunecare a verbului care ar face cinste oricărui scriitor. Are și ceva grabă și nesiguranță inerentă primei încercări. Bun venit în lumea romancierilor ROC și la cât mai multe cărți bune!
ROC, Abandon, București , editura Eikon, 2018, 182 pagini.
recenzie publicată în revista Litera 13.

2019-12-31 10:27:31

0

Noi suntem despre carti, si la fel este si

Newsletter-ul nostru.

Aboneaza-te la vestile literare si primesti un cupon de -10% pentru viitoarea ta comanda!

*Reducerea aplicata prin cupon nu se cumuleaza, ci se aplica reducerea cea mai mare.

Ma abonez image one
Ma abonez image one