Cartea face o poză a ilustrelor instituții inutile și extrem de periculoase ale unui imperiu dictatorial, reprezentat aici de cel otoman...tîrziu. Slujbași angajați pe pile și relații, uimiți de tentaculele instituției în care s-au trezit, zvonurile și bîrfele ca mod de viață și avansare, lipsa unor norme clare conform cărora trebuie sa îți faci munca și după care să fi evaluat, caracterul arbitrar al vieții și al morții, al preferaților și damnatilor, totul e aici, în Palatul Viselor. Plus caracterul albanez, care începe sa se dezvăluie, și e apoi tot mai clar cu fiecare carte a autorului.

O carte care începe foarte bine, dae pe parcurs pare ca scriitoarea își pierde suflul și inspirația, și încheie cumva că să fie. Scriitura este buna, are momente foarte bune, iar asemănările cu România și viata noastră ante și post comunism e interesantă.