Întâi am citit-o dintr-o singură suflare, căci îmi era atât de dor de Gabo. Apoi am recitit-o zăbovind pe fiecare frază, căutând să îi descifrez și să îi metabolizez toate aromele ascunse, ca la o degustare de vinuri rare, să mă bucur de fiecare nuanță, de fiecare adjectiv, să savurez până la capăt binecunoscuta magie a scrisului său, unică și atât de recognoscibilă. E El, e diferit, dar, clar, e tot El. Fără niciun dubiu. Nu cred că aș fi ajuns să îi pătrund toate înțelesurile dacă aș fi avut douăzeci de ani. E o carte pe care o pot cuprinde, probabil, cel mai bine, oamenii trecuți de pragul maturității, cu tot bagajul lor de nostalgii, regrete și revelații târzii. Pentru mine e ca o bijuterie prețioasă ascunsă pe fundul unei casete pline de nestemate. Gabo nu a dorit să publice romanul. Credea că nu se ridică la înălțimea celorlalte opere ale sale și poate că avea dreptate. Dar cât m-am bucurat că urmașii săi nu l-au ascultat. E buchetul de gladiole de pe lespedea unuia dintre autorii mei preferați.

Un roman despre feluritele fațete ale deznădejdii și degradării umane în contextul crizei economice care a lovit lumea in prima decadă a secolului XXI, dar și despre dorința de a reclădi un viitor mai bun, cu toate provocările pe care le presupune lupta pentru a atinge acest obiectiv.