Mărturisesc că după ce am citit Zenobia, m-am simțit rușinată de mine însămi, pentru că mi-a fost demonstrat cât de puțin știam despre iubire. Și chiar unde propria viața devine "muza" unei aparente elucubrații, a unei "farse existențiale" (fiind prezentă autoironia și sarcasmul) acest "pohem" pentru și despre dragoste își lasă amprenta prin elocvența sa, încă de la prima citire, și nu numai! Dacă arta lui Dali sau Magritte s-ar desprinde de canvas, cu siguranță că s-ar regăsi în emoția și complexitatea Zenobiei. Limbajul eliptic concentrează atenția asupra metafizicului și implicit asupra chintesenței romanului postmodernist, autohton, dar îmbinat cu elemente suprarealiste ce duc cu gândul la oniric.