Fragment din cartea "Aici locuieste frica" de Dan-Liviu Boeriu:

"E anul 1988.
Am aproape 7 ani.
Locuiesc intr-un oras mic. Foarte mic. In care aproape toata lumea cunoaste pe toata lumea. Un oras cu o singura librarie, care va disparea curand, inlocuita fiind cu o sala de jocuri, apoi cu un magazin alimentar, apoi cu o banca.
Locuiesc intr-un oras cu maghiari (majoritari) si cu romi (ii stiu bine pe cei doi, mai in varsta, care vand vara "cocosei" - asa le spun eu floricelelor de porumb - si toamna castane coapte, proaspat culese de pe o plita de fier negru si-ncins si turnate in cornete de ziar, pe care abia le pot cuprinde cu degetele din cauza ca e frig).
Locuiesc intr-un oras cu un singur parc. Mic, cat sa-l strabati in trei minute de la un capat la altul. Cu statui (Kossuth Lajos, monumentul soldatilor sovietici, arteziana cu broaste de piatra, Vasmariska) si cu porumbei care zboara dinspre copaci catre turnul bisericii reformate. Usile ii sunt lasate deschise vara, iar racoarea dinauntru iti atinge picioarele pret de cateva secunde cat treci prin dreptul ei.
Cresc intr-un oras fara autobuze, fara semafoare, cu o singura cofetarie cu pardoseala din gresie alb cu negru, ca niste patrate dintr-o tabla uriasa de sah, cu un cinematograf friguros, in care aceleasi fiime ruleaza saptamani in sir.
Cresc intr-un oras mic, ca orice alt oras mic, la granita dintre doua lumi. Un oras in care timpul se dilata peste blocurile neincalzite, de culoarea nisipului umed si murdar, si peste viata mea, care mi se arata inainte, enigmatica si intimidanta, dincolo de granitele creierului meu de copil. Mama isi tine mainile pe umerii mei. Stau cu spatele la ea, ma uit la castanii foarte inalti si simt ca urmeaza sa se intample ceva important. Suntem adunati intr-o curte larga, parinti si copii laolalta. E inceput de septembrie. Eu imi musc buzele si, atunci cand nu sunt privit, imi mananc unghiile. Stiu ca nu e voie, dar nu ma pot abtine. Daca bag mainile in buzunar, atunci imi frec coapsa prin materialul pantalonilor pana pielea se inroseste si incepe sa ma usture.
In fata noastra apare cate o femeie care tine in mana o foaie de hartie si citeste niste nume. Dupa fiecare strigare, isi ridica ochii din pagina si se uita la noi. Apoi reia lectura. Urmeaza sa aflu cine va fi tovarasa mea invatatoare. Imi aud numele complet, o vad. Pare blanda si prietenoasa. Mama ma ia de mana, mi-o strange tare ca sa nu uit sa salut, ingaim un "sarut mana" timid si intru in grupul copiilor care deja si-au auzit numele. Ne uitam unii la altii suspiciosi, desi multi ne cunoastem de la gradinita. Aici insa e altceva si stim asta."