„I-am privit atenta pe alergatorii din lumea larga si i-am invidiat. Apoi mi-am luat picioarele la spinare si am iesit eu insami la alergat. Au trecut niste ani si textul acesta s-a transformat intr-o plasa de siguranta. E aici experienta mea, a prietenilor mei si a personajelor literare cu care m-am intersectat. L-as fi putut scrie pina la sfirsitul vietii, dar m-am oprit cind mi-am dat seama ca s-a incheiat o etapa din viata si ca nu mai alerg la fel. Acum am ajuns in punctul in care scriu ca si cind as face jogging. Fiecare zi conteaza. Fiecare pauza ma angoaseaza. Ca orice alergator din lumea asta, am zile mai bune si zile mai proaste. Poate ca de aceea scrisul e singurul moment din zi in care simt ca ma pulverizez si ca nu ma mai atinge nimic cu adevarat. Imi pierd acrosurile la realitatea cea mai pura, cea mai adevarata. Muschii mi se tonifica si obosesc in acelasi timp. Ma misc, deci nu mai am virsta, frici sau dorinte.” (Ana Maria Sandu)