Prin alegeri se produce selecția și legitimarea unei elite politice de a accede și a gestiona puterea politică la un moment dat în societate. Mecanismul electoral permite alegătorilor să tragă la răspundere pe cei aleși dacă nu și-au respectat promisiunea prin care au obținut mandatul pentru a gestiona trebuirile țării. Istoria alegerilor care au avut loc pe parcursul secolului al XX-lea ne arată că acest mecanism rareori a funcționat. Cunoașterea modului cum oamenii au votat în trecut, care au fost speranțele lor în fiecare ciclu electoral și cum acestea s-au aliniat sau nu cu interesele celor care au primit votul pe parcursul secolului al XX-lea a devenit un obiect important al analizei și cercetării atât din partea istoricilor cât și a politologilor, juriștilor, sociologilor etc. Din această perspectivă, România secolului al XX-lea poate reprezenta un excelent studiu de caz. Suveranitatea poporului, afirmată în toate constituțiile care au consacrat baza juridică a statului, a fost exprimată, cu excepția anilor 1940-1946, prin organizarea perioadică a alegerilor generale, locale sau parțiale. Acestea au devenit „materia” primă pentru cercetarea istorică de-a lungul deceniilor, iar istoricii care au semnat studiile și analizele cuprinse în acest volum nu constituie o excepție.

 

Colectiv de autori: Luminița Banu, Florian Banu, Mihail-Andi Băncilă, Mariana Cojoc, Marian Cojoc, Ecaterina Hlihor, Constantin Hlihor, Gheorghe Onișoru, Cristian Sandache, Ioan Scurtu