Alice in tara crimei
Alice in tara crimei
Despre romanul Iolandei Malamen, Alice in tara crimei, s-ar putea spune multe, mai putin faptul ca ar fi parodia unei carti celebre (Alice in tara minunilor) sau un posibil roman politist, asa cum pare sa sugereze titlul. Chiar daca debutul romanului face cateva aluzii ironice la povestea lui Lewis Carroll, pista este repede abandonata de autoare si uitata de cititor. Pe neobservate, cartea Iolandei Malamen ajunge sa se infunde intr-o realitate romaneasca - sociala si politica – tot mai namoloasa. Romania prozatoarei este cea nemurita in versurile – pentru unii scandaloase - poetilor generatiei ’90 (Mihail Galatanu, de pilda) sau in scrisorile catre Al. Paleologu, publicate de Horia-Roman Patapievici in prima parte a controversatului sau volum, Politice. Este o tara a iluziilor pierdute, a nefericirii inscrise definitiv in codul genetic al oamenilor, a fricii permanente (de securitate si partid, ieri, de creditori si de nesiguranta locului de munca, azi) si a promiscuitatii morale. Un taram blestemat in care oamenii sunt condamnati la singuratate, in care familiile despartite reprezinta regula, nu exceptia, si unde singurul liant al prieteniilor este interesul de moment. O scoala dura a vietii, la care copiii trebuie sa invete de la varste foarte fragede sa se descurce singuri in razboiul pentru supravietuire. Nici un element pitoresc nu tulbura acest peisaj sumbru, nici o raza de lumina nu strabate dincolo de cenusiul sepia al unei realitati menite sa impovareze si mai tare sufletele. Romania este tara nefericirii perpetue si cosmarul inceput in anii ’50 continua, in alte forme si in postmodernitatea noastra bezmetica. In viata publica, terorarea fizica a fost inlocuita cu teroarea economica, in vreme ce in cultura lipsa de susbtanta a realismului socialist a lasat locul pustiitelor de continut produse ale postmodernitatii. Copiii de azi traiesc la alta scara si in cu totul alte conditii conditia alienanta a celor care au avut nesansa sa-si traiasca primii ani de viata in perioada de glorie a „obsedantului deceniu“.
La nivelul constructiei, Alice in tara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinua realizata prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (intamplari la timpul prezent, amintiri, incursiuni intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, judecati de valoare, fise de lectura a presei cotidiene si chiar un fragment intreg dintr-un... roman al lui Ioan Grosan, reprodus dintr-o revista literara). Daca exista o miza a romanului, aceasta nu sta in specificitatea evenimentelor sau in modul in care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o actiune propriu-zisa, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici in ingineria textuala (desi nu pare foarte elaborata, asupra acesteia s-ar putea totusi discuta), ci in calitatea cartii de fresca sociala si politica a Romaniei din a doua jumatate a secolului al XX-lea si din primul deceniu al celui urmator. Discover Romania pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen si indemnul ei trebuie urmat, chiar daca rezultatul nu este intotdeauna unul susceptibil sa ne umple inima de mandrie patriotica.
La fel ca Dumitru Tepeneag, Iolanda Malamen confera veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiana. Daca Dumitru }epeneag nu ezita sa retranscrie fise cu stiri intregi cu citate din ziare si emisuni de televiziune, prozatoarea se multumeste sa indice doar titluri – reale sau imaginare –, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referinte la capul de afis al realitatii, care apar cand si cand in roman, sunt cele mai in masura sa indice timpul si fundalul politic al actiunii: „«Rusii au descoperit apa in Sahara», «Sankt Petersburgul este Venetia Nordului», «Americanii cauta petrol in Siberia», «Fiica lui Milosevici doreste separarea Muntenegrului de Serbia», «Papa a fost atacat in Mexic», «Romanii se inghesuie la munca pana si in Algeria», «Sexul deshidrateaza grav organismul», «Purcelusii de Guineea au nevoie de vitamina C», «Traim intr-o cultura second-hand», «Un taran din Moldova a murit taind o bomba cu fierastraul»“ (p. 47).
Daca la nivelul constructiei intentiile autoarei nu sunt din cale afara de clare, iar hazardul si inspiratia de moment par a avea uneori rolul hotarator, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil si aceasta constatare se vede in plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poarta semnele sensibilitatii artistice a poetei Iolanda Malamen, atat la nivelul grijii pentru forma, cat si la cel al trairii propriu-zise. Un adevarat poem in proza sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acuratetea observatiei asupra detaliilor, imaginatia debordanta si forta artistica ale Iolandei Malamen: „ Din cosciug, trupul ei mut raspandeste un miros ciudat, de lumanare, amestecat cu busuioc. Mutenia Mariei Gavrilovna este subliniata parca si mai mult de perdeaua care fosneste usor, batuta de adierea rece si umeda a vantului de inceput de aprilie, care intra prin fereastra intredeschisa. O raza firava de soare i-a luminat o clipa pleoapele inchise transformandu-le in doi banuti de aur. Maria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primaverii si nici nu mai poate strivi intre copertile jurnalului ei, ca un reflex al indepartatei copilarii, toporasii, micsunelele si panselutele (...) Imbracata in rochie albastra de catifea, cu mainile impreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprancenele usor ridicate. Prin fereastra razbat glasuri de copii, explozie a vietii si a bucuriei“. (p. 59)
Chiar daca nu sunt cu totul lipsite de interes intamplarile plasate pe doua paliere temporale (stricta actualitate, respectiv, anii ’50 ai secolului trecut) nu au o miza naratologica foarte mare. Ele sunt mai degraba pretextul pentru descrierea monografica, aproape stiintifica, a unor realitati politice si sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul in romanul Iolandei Malamen si el este principalul element de legatura cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observatiile si intamplarile de viata ale personajelor acestui road novel romanesc, autoarea nu ezita, atunci cand este cazul, sa intervina in derularea actiunii cu remember-uri utile pentru o mai buna situare in epoca. Desi nu au nici o legatura cu actiunea propriu-zisa, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cartii. Iata cum arata o scurta radiografie a anilor ’50 care completeaza si da credibilitate deplina destinelor personajelor fictive: „In timpul asta murea izbit de un tramvai poetul Labis. Ungaria trecuse printr-o revolta inabusita cu cea mai cumplita cruzime, inchisorile se umplusera de detinuti politici, unii mureau in celule mizerabile, altii erau executati in ascuns, literatura proletcultista era o maculatura penibila, in scoli, in ziare, la radio, Tatuca Stalin, mort nu demult, continua sa aiba glorie de salvator al nostru, al lor si al celorlalti ca si noi, capitalismul era infierat cu racnete si injurii, Securitatea ducea o lupta «corp la corp», multi tati isi turnau fiii, multi fii si fiice isi turnau parintii, «hei-rupismu-ul» facea ravagii, sprinteni la minte si zelosi, securistii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Draghici canta «Firicel de floare albastra» entuziasmand toata suflarea tarii (...).“ (p. 108) si fraza continua pe inca o pagina si jumatate.
Alice in tara crimei, de Iolanda Malamen, fara a fi o capodopera este un roman care se citeste cu interes. In pofida aerului experimentalist pe care il da ingineria textuala cam fantezista, el constituie un bun prilej de meditatie asupra destinului Romaniei si al romanilor in ultimii saptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorica si sociologica nu anuleaza insa latura umana, disponibilitatea permanenta a autoarei de a observa, de a nota si de a incerca sa inteleaga toate dramele oamenilor, sentimentele, sperantele si dezamagirile lor. Adaugata impresionantei sale sigurante stilistice, aceasta atitudine simpatetica, participativa, vorbeste de la sine despre indiscutabilele calitati de prozatoare ale Iolandei Malamen.
La nivelul constructiei, Alice in tara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinua realizata prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (intamplari la timpul prezent, amintiri, incursiuni intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, judecati de valoare, fise de lectura a presei cotidiene si chiar un fragment intreg dintr-un... roman al lui Ioan Grosan, reprodus dintr-o revista literara). Daca exista o miza a romanului, aceasta nu sta in specificitatea evenimentelor sau in modul in care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o actiune propriu-zisa, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici in ingineria textuala (desi nu pare foarte elaborata, asupra acesteia s-ar putea totusi discuta), ci in calitatea cartii de fresca sociala si politica a Romaniei din a doua jumatate a secolului al XX-lea si din primul deceniu al celui urmator. Discover Romania pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen si indemnul ei trebuie urmat, chiar daca rezultatul nu este intotdeauna unul susceptibil sa ne umple inima de mandrie patriotica.
La fel ca Dumitru Tepeneag, Iolanda Malamen confera veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiana. Daca Dumitru }epeneag nu ezita sa retranscrie fise cu stiri intregi cu citate din ziare si emisuni de televiziune, prozatoarea se multumeste sa indice doar titluri – reale sau imaginare –, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referinte la capul de afis al realitatii, care apar cand si cand in roman, sunt cele mai in masura sa indice timpul si fundalul politic al actiunii: „«Rusii au descoperit apa in Sahara», «Sankt Petersburgul este Venetia Nordului», «Americanii cauta petrol in Siberia», «Fiica lui Milosevici doreste separarea Muntenegrului de Serbia», «Papa a fost atacat in Mexic», «Romanii se inghesuie la munca pana si in Algeria», «Sexul deshidrateaza grav organismul», «Purcelusii de Guineea au nevoie de vitamina C», «Traim intr-o cultura second-hand», «Un taran din Moldova a murit taind o bomba cu fierastraul»“ (p. 47).
Daca la nivelul constructiei intentiile autoarei nu sunt din cale afara de clare, iar hazardul si inspiratia de moment par a avea uneori rolul hotarator, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil si aceasta constatare se vede in plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poarta semnele sensibilitatii artistice a poetei Iolanda Malamen, atat la nivelul grijii pentru forma, cat si la cel al trairii propriu-zise. Un adevarat poem in proza sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acuratetea observatiei asupra detaliilor, imaginatia debordanta si forta artistica ale Iolandei Malamen: „ Din cosciug, trupul ei mut raspandeste un miros ciudat, de lumanare, amestecat cu busuioc. Mutenia Mariei Gavrilovna este subliniata parca si mai mult de perdeaua care fosneste usor, batuta de adierea rece si umeda a vantului de inceput de aprilie, care intra prin fereastra intredeschisa. O raza firava de soare i-a luminat o clipa pleoapele inchise transformandu-le in doi banuti de aur. Maria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primaverii si nici nu mai poate strivi intre copertile jurnalului ei, ca un reflex al indepartatei copilarii, toporasii, micsunelele si panselutele (...) Imbracata in rochie albastra de catifea, cu mainile impreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprancenele usor ridicate. Prin fereastra razbat glasuri de copii, explozie a vietii si a bucuriei“. (p. 59)
Chiar daca nu sunt cu totul lipsite de interes intamplarile plasate pe doua paliere temporale (stricta actualitate, respectiv, anii ’50 ai secolului trecut) nu au o miza naratologica foarte mare. Ele sunt mai degraba pretextul pentru descrierea monografica, aproape stiintifica, a unor realitati politice si sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul in romanul Iolandei Malamen si el este principalul element de legatura cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observatiile si intamplarile de viata ale personajelor acestui road novel romanesc, autoarea nu ezita, atunci cand este cazul, sa intervina in derularea actiunii cu remember-uri utile pentru o mai buna situare in epoca. Desi nu au nici o legatura cu actiunea propriu-zisa, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cartii. Iata cum arata o scurta radiografie a anilor ’50 care completeaza si da credibilitate deplina destinelor personajelor fictive: „In timpul asta murea izbit de un tramvai poetul Labis. Ungaria trecuse printr-o revolta inabusita cu cea mai cumplita cruzime, inchisorile se umplusera de detinuti politici, unii mureau in celule mizerabile, altii erau executati in ascuns, literatura proletcultista era o maculatura penibila, in scoli, in ziare, la radio, Tatuca Stalin, mort nu demult, continua sa aiba glorie de salvator al nostru, al lor si al celorlalti ca si noi, capitalismul era infierat cu racnete si injurii, Securitatea ducea o lupta «corp la corp», multi tati isi turnau fiii, multi fii si fiice isi turnau parintii, «hei-rupismu-ul» facea ravagii, sprinteni la minte si zelosi, securistii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Draghici canta «Firicel de floare albastra» entuziasmand toata suflarea tarii (...).“ (p. 108) si fraza continua pe inca o pagina si jumatate.
Alice in tara crimei, de Iolanda Malamen, fara a fi o capodopera este un roman care se citeste cu interes. In pofida aerului experimentalist pe care il da ingineria textuala cam fantezista, el constituie un bun prilej de meditatie asupra destinului Romaniei si al romanilor in ultimii saptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorica si sociologica nu anuleaza insa latura umana, disponibilitatea permanenta a autoarei de a observa, de a nota si de a incerca sa inteleaga toate dramele oamenilor, sentimentele, sperantele si dezamagirile lor. Adaugata impresionantei sale sigurante stilistice, aceasta atitudine simpatetica, participativa, vorbeste de la sine despre indiscutabilele calitati de prozatoare ale Iolandei Malamen.
Tudorel Urian.
Descrierea produsului
Despre romanul Iolandei Malamen, Alice in tara crimei, s-ar putea spune multe, mai putin faptul ca ar fi parodia unei carti celebre (Alice in tara minunilor) sau un posibil roman politist, asa cum pare sa sugereze titlul. Chiar daca debutul romanului face cateva aluzii ironice la povestea lui Lewis Carroll, pista este repede abandonata de autoare si uitata de cititor. Pe neobservate, cartea Iolandei Malamen ajunge sa se infunde intr-o realitate romaneasca - sociala si politica – tot mai namoloasa. Romania prozatoarei este cea nemurita in versurile – pentru unii scandaloase - poetilor generatiei ’90 (Mihail Galatanu, de pilda) sau in scrisorile catre Al. Paleologu, publicate de Horia-Roman Patapievici in prima parte a controversatului sau volum, Politice. Este o tara a iluziilor pierdute, a nefericirii inscrise definitiv in codul genetic al oamenilor, a fricii permanente (de securitate si partid, ieri, de creditori si de nesiguranta locului de munca, azi) si a promiscuitatii morale. Un taram blestemat in care oamenii sunt condamnati la singuratate, in care familiile despartite reprezinta regula, nu exceptia, si unde singurul liant al prieteniilor este interesul de moment. O scoala dura a vietii, la care copiii trebuie sa invete de la varste foarte fragede sa se descurce singuri in razboiul pentru supravietuire. Nici un element pitoresc nu tulbura acest peisaj sumbru, nici o raza de lumina nu strabate dincolo de cenusiul sepia al unei realitati menite sa impovareze si mai tare sufletele. Romania este tara nefericirii perpetue si cosmarul inceput in anii ’50 continua, in alte forme si in postmodernitatea noastra bezmetica. In viata publica, terorarea fizica a fost inlocuita cu teroarea economica, in vreme ce in cultura lipsa de susbtanta a realismului socialist a lasat locul pustiitelor de continut produse ale postmodernitatii. Copiii de azi traiesc la alta scara si in cu totul alte conditii conditia alienanta a celor care au avut nesansa sa-si traiasca primii ani de viata in perioada de glorie a „obsedantului deceniu“.
La nivelul constructiei, Alice in tara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinua realizata prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (intamplari la timpul prezent, amintiri, incursiuni intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, judecati de valoare, fise de lectura a presei cotidiene si chiar un fragment intreg dintr-un... roman al lui Ioan Grosan, reprodus dintr-o revista literara). Daca exista o miza a romanului, aceasta nu sta in specificitatea evenimentelor sau in modul in care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o actiune propriu-zisa, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici in ingineria textuala (desi nu pare foarte elaborata, asupra acesteia s-ar putea totusi discuta), ci in calitatea cartii de fresca sociala si politica a Romaniei din a doua jumatate a secolului al XX-lea si din primul deceniu al celui urmator. Discover Romania pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen si indemnul ei trebuie urmat, chiar daca rezultatul nu este intotdeauna unul susceptibil sa ne umple inima de mandrie patriotica.
La fel ca Dumitru Tepeneag, Iolanda Malamen confera veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiana. Daca Dumitru }epeneag nu ezita sa retranscrie fise cu stiri intregi cu citate din ziare si emisuni de televiziune, prozatoarea se multumeste sa indice doar titluri – reale sau imaginare –, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referinte la capul de afis al realitatii, care apar cand si cand in roman, sunt cele mai in masura sa indice timpul si fundalul politic al actiunii: „«Rusii au descoperit apa in Sahara», «Sankt Petersburgul este Venetia Nordului», «Americanii cauta petrol in Siberia», «Fiica lui Milosevici doreste separarea Muntenegrului de Serbia», «Papa a fost atacat in Mexic», «Romanii se inghesuie la munca pana si in Algeria», «Sexul deshidrateaza grav organismul», «Purcelusii de Guineea au nevoie de vitamina C», «Traim intr-o cultura second-hand», «Un taran din Moldova a murit taind o bomba cu fierastraul»“ (p. 47).
Daca la nivelul constructiei intentiile autoarei nu sunt din cale afara de clare, iar hazardul si inspiratia de moment par a avea uneori rolul hotarator, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil si aceasta constatare se vede in plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poarta semnele sensibilitatii artistice a poetei Iolanda Malamen, atat la nivelul grijii pentru forma, cat si la cel al trairii propriu-zise. Un adevarat poem in proza sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acuratetea observatiei asupra detaliilor, imaginatia debordanta si forta artistica ale Iolandei Malamen: „ Din cosciug, trupul ei mut raspandeste un miros ciudat, de lumanare, amestecat cu busuioc. Mutenia Mariei Gavrilovna este subliniata parca si mai mult de perdeaua care fosneste usor, batuta de adierea rece si umeda a vantului de inceput de aprilie, care intra prin fereastra intredeschisa. O raza firava de soare i-a luminat o clipa pleoapele inchise transformandu-le in doi banuti de aur. Maria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primaverii si nici nu mai poate strivi intre copertile jurnalului ei, ca un reflex al indepartatei copilarii, toporasii, micsunelele si panselutele (...) Imbracata in rochie albastra de catifea, cu mainile impreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprancenele usor ridicate. Prin fereastra razbat glasuri de copii, explozie a vietii si a bucuriei“. (p. 59)
Chiar daca nu sunt cu totul lipsite de interes intamplarile plasate pe doua paliere temporale (stricta actualitate, respectiv, anii ’50 ai secolului trecut) nu au o miza naratologica foarte mare. Ele sunt mai degraba pretextul pentru descrierea monografica, aproape stiintifica, a unor realitati politice si sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul in romanul Iolandei Malamen si el este principalul element de legatura cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observatiile si intamplarile de viata ale personajelor acestui road novel romanesc, autoarea nu ezita, atunci cand este cazul, sa intervina in derularea actiunii cu remember-uri utile pentru o mai buna situare in epoca. Desi nu au nici o legatura cu actiunea propriu-zisa, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cartii. Iata cum arata o scurta radiografie a anilor ’50 care completeaza si da credibilitate deplina destinelor personajelor fictive: „In timpul asta murea izbit de un tramvai poetul Labis. Ungaria trecuse printr-o revolta inabusita cu cea mai cumplita cruzime, inchisorile se umplusera de detinuti politici, unii mureau in celule mizerabile, altii erau executati in ascuns, literatura proletcultista era o maculatura penibila, in scoli, in ziare, la radio, Tatuca Stalin, mort nu demult, continua sa aiba glorie de salvator al nostru, al lor si al celorlalti ca si noi, capitalismul era infierat cu racnete si injurii, Securitatea ducea o lupta «corp la corp», multi tati isi turnau fiii, multi fii si fiice isi turnau parintii, «hei-rupismu-ul» facea ravagii, sprinteni la minte si zelosi, securistii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Draghici canta «Firicel de floare albastra» entuziasmand toata suflarea tarii (...).“ (p. 108) si fraza continua pe inca o pagina si jumatate.
Alice in tara crimei, de Iolanda Malamen, fara a fi o capodopera este un roman care se citeste cu interes. In pofida aerului experimentalist pe care il da ingineria textuala cam fantezista, el constituie un bun prilej de meditatie asupra destinului Romaniei si al romanilor in ultimii saptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorica si sociologica nu anuleaza insa latura umana, disponibilitatea permanenta a autoarei de a observa, de a nota si de a incerca sa inteleaga toate dramele oamenilor, sentimentele, sperantele si dezamagirile lor. Adaugata impresionantei sale sigurante stilistice, aceasta atitudine simpatetica, participativa, vorbeste de la sine despre indiscutabilele calitati de prozatoare ale Iolandei Malamen.
La nivelul constructiei, Alice in tara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinua realizata prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (intamplari la timpul prezent, amintiri, incursiuni intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, judecati de valoare, fise de lectura a presei cotidiene si chiar un fragment intreg dintr-un... roman al lui Ioan Grosan, reprodus dintr-o revista literara). Daca exista o miza a romanului, aceasta nu sta in specificitatea evenimentelor sau in modul in care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o actiune propriu-zisa, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici in ingineria textuala (desi nu pare foarte elaborata, asupra acesteia s-ar putea totusi discuta), ci in calitatea cartii de fresca sociala si politica a Romaniei din a doua jumatate a secolului al XX-lea si din primul deceniu al celui urmator. Discover Romania pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen si indemnul ei trebuie urmat, chiar daca rezultatul nu este intotdeauna unul susceptibil sa ne umple inima de mandrie patriotica.
La fel ca Dumitru Tepeneag, Iolanda Malamen confera veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiana. Daca Dumitru }epeneag nu ezita sa retranscrie fise cu stiri intregi cu citate din ziare si emisuni de televiziune, prozatoarea se multumeste sa indice doar titluri – reale sau imaginare –, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referinte la capul de afis al realitatii, care apar cand si cand in roman, sunt cele mai in masura sa indice timpul si fundalul politic al actiunii: „«Rusii au descoperit apa in Sahara», «Sankt Petersburgul este Venetia Nordului», «Americanii cauta petrol in Siberia», «Fiica lui Milosevici doreste separarea Muntenegrului de Serbia», «Papa a fost atacat in Mexic», «Romanii se inghesuie la munca pana si in Algeria», «Sexul deshidrateaza grav organismul», «Purcelusii de Guineea au nevoie de vitamina C», «Traim intr-o cultura second-hand», «Un taran din Moldova a murit taind o bomba cu fierastraul»“ (p. 47).
Daca la nivelul constructiei intentiile autoarei nu sunt din cale afara de clare, iar hazardul si inspiratia de moment par a avea uneori rolul hotarator, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil si aceasta constatare se vede in plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poarta semnele sensibilitatii artistice a poetei Iolanda Malamen, atat la nivelul grijii pentru forma, cat si la cel al trairii propriu-zise. Un adevarat poem in proza sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acuratetea observatiei asupra detaliilor, imaginatia debordanta si forta artistica ale Iolandei Malamen: „ Din cosciug, trupul ei mut raspandeste un miros ciudat, de lumanare, amestecat cu busuioc. Mutenia Mariei Gavrilovna este subliniata parca si mai mult de perdeaua care fosneste usor, batuta de adierea rece si umeda a vantului de inceput de aprilie, care intra prin fereastra intredeschisa. O raza firava de soare i-a luminat o clipa pleoapele inchise transformandu-le in doi banuti de aur. Maria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primaverii si nici nu mai poate strivi intre copertile jurnalului ei, ca un reflex al indepartatei copilarii, toporasii, micsunelele si panselutele (...) Imbracata in rochie albastra de catifea, cu mainile impreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprancenele usor ridicate. Prin fereastra razbat glasuri de copii, explozie a vietii si a bucuriei“. (p. 59)
Chiar daca nu sunt cu totul lipsite de interes intamplarile plasate pe doua paliere temporale (stricta actualitate, respectiv, anii ’50 ai secolului trecut) nu au o miza naratologica foarte mare. Ele sunt mai degraba pretextul pentru descrierea monografica, aproape stiintifica, a unor realitati politice si sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul in romanul Iolandei Malamen si el este principalul element de legatura cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observatiile si intamplarile de viata ale personajelor acestui road novel romanesc, autoarea nu ezita, atunci cand este cazul, sa intervina in derularea actiunii cu remember-uri utile pentru o mai buna situare in epoca. Desi nu au nici o legatura cu actiunea propriu-zisa, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cartii. Iata cum arata o scurta radiografie a anilor ’50 care completeaza si da credibilitate deplina destinelor personajelor fictive: „In timpul asta murea izbit de un tramvai poetul Labis. Ungaria trecuse printr-o revolta inabusita cu cea mai cumplita cruzime, inchisorile se umplusera de detinuti politici, unii mureau in celule mizerabile, altii erau executati in ascuns, literatura proletcultista era o maculatura penibila, in scoli, in ziare, la radio, Tatuca Stalin, mort nu demult, continua sa aiba glorie de salvator al nostru, al lor si al celorlalti ca si noi, capitalismul era infierat cu racnete si injurii, Securitatea ducea o lupta «corp la corp», multi tati isi turnau fiii, multi fii si fiice isi turnau parintii, «hei-rupismu-ul» facea ravagii, sprinteni la minte si zelosi, securistii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Draghici canta «Firicel de floare albastra» entuziasmand toata suflarea tarii (...).“ (p. 108) si fraza continua pe inca o pagina si jumatate.
Alice in tara crimei, de Iolanda Malamen, fara a fi o capodopera este un roman care se citeste cu interes. In pofida aerului experimentalist pe care il da ingineria textuala cam fantezista, el constituie un bun prilej de meditatie asupra destinului Romaniei si al romanilor in ultimii saptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorica si sociologica nu anuleaza insa latura umana, disponibilitatea permanenta a autoarei de a observa, de a nota si de a incerca sa inteleaga toate dramele oamenilor, sentimentele, sperantele si dezamagirile lor. Adaugata impresionantei sale sigurante stilistice, aceasta atitudine simpatetica, participativa, vorbeste de la sine despre indiscutabilele calitati de prozatoare ale Iolandei Malamen.
Tudorel Urian.
Detaliile produsului
De pe acelasi raft
-
PRP: 43.90 Lei
41.70 Lei
41.70 Lei43.90 Lei
-
PRP: 27.00 Lei
25.65 Lei
25.65 Lei27.00 Lei
-
PRP: 29.95 Lei
28.45 Lei
28.45 Lei29.95 Lei
-
Price
68.00 Lei
68.00 Lei
