Ar fi trebuit sa mor intr-o camera de spital din Multan, pacienta anonima si fara chip. Am supravietuit. Am avut dreptul la o a doua viata, intr-un corp nou. Eu, candva o tanara draguta, iata-ma acum prizoniera unei infatisari ce ii sperie pe cei care se apropie de mine. Asta e o tortura zilnica, dincolo de orice suferinta. Am hotarat sa-mi spun povestea pentru ca intr-o zi atacurile cu acid sa fie eradicate, femeile din tara mea sa fie protejate, iar agresorii sa fie aspru pedepsiti pentru faptele lor si sa zaca in inchisoare.

Naziran, o tinara pakistaneza a carei viata a fost doar un lung sir de violente si umilinte, nu mai are fata. Trasaturile i s-au topit, pielea ii este plina de cicatrice, iar ochii arsi de acid nu vor mai putea vedea niciodata. La doar 20 de ani, in plina noapte, cineva i-a varsat acid pe fata in timp ce dormea, pentru a o ucide. Dar Naziran a supravietuit, in ciuda unor suferinte inimaginabile, pentru a-si spune povestea: tatal ei, un om brutal si incapabil de afectiune, a casatorit-o fortat la 13 ani. Sotul o batea pentru ca nu i-a nascut nici un baiat, iar dupa moartea lui a fost obligata sa devina sotia cumnatului sau, un barbat mult mai in virsta, deja casatorit cu o alta femeie. Unul dintre copii i-a fost luat si dat unei rude, sa il creasca. Intr-o societate ce considera femeia doar un bun oarecare, fara vointa proprie, tinara supravietuitoare a celei mai crude torturi care a putut fi imaginata de mintea omeneasca are curajul de a-si impartasi tragedia, pentru ca nici o alta fiinta sa nu mai treaca vreodata prin asa ceva si pentru a-si regasi demnitatea.  
Fragment din cartea "Arsa cu acid" de Naziran, Celia Mercier:

"Pleaca fara sa raspunda. Sunt coplesita de dura, simt cum ma cuprinde o dulce toropeala. Dorm adanc. Deodata, ma trezesc brusc; un lichid imi curge pe fata, ma arde, imi frec fata, dar pielea mi se faramiteaza sub degete, se desprind bucatele de carne. Urlu de durere, urlu, dar nu mai vad nimic. Nu inteleg ce mi se intampla.. Strig dupa ajutor, urlu ca ard de vie!
Aud vocea lui Fawad strigand:
- E acid, Javed a aruncat cu acid!
Aud agitatie, zgomot de pasi. Toata familia e in picioare. Vecinii dau fuga. Imi spala fata cu apa. Ma panichez, imi ating corpul, simt carnea vie sub degete. Am toata fata arsa, spatele, antebratele, bustul, gatul... Lichidul mi-a curs pana pe abdomen. Totul a ars. Nepoata mea urla ca hainele mi s-au topit. Fawad imi arunca un val peste corp. Incepe si valul sa arda. Sunt infasurata in alta panza care se distruge instantaneu... Ochii mei nu mai vad, sunt in intuneric, terorizata.
Il aud pe Fawad strigandu-le celorlalti ca agresorul e Javed, l-a vazut fugind pe dupa zid.
Sunt toata doar o imensa rana vie. Corpul meu e zdrente. Stau intinsa pe bancheta din spate a unei masini care ma duce la spitalul din Jalalpur. Pe drum, vomit fara incetare. Cumnata mea ma sterge la gura. N-o sa supravietuiesc pana la spital, vreau sa se termine chinul, sa se sfarseasca. La capatul unei calatorii interminabile, masina se opreste, iar niste barbati ma iau pe sus si ma asaza pe o targa.
Patul din metal se deplaseaza pe culoare. Un medic intreaba ce s-a intamplat. Cineva isi inabuseste un strigat. Doctorul ma examineaza repede si zice ca nu pot fi ingrijita acolo, trebuie sa fiu dusa la Multan. Mi se dau medicamente care imi mai iau putin din durere. Simt sub degete ca fata mi-e complet umflata. Si bustul si-a dublat volumul.
Sunt intinsa iar in masina. Drumul e insuportabil, lesin de cateva ori. La spitalul din Multan, inteleg ca doctorul e ingrozit cand ma vede."