Fragment din cartea "Atalanta" de Jennifer Saint:

"Zilele urmatoare nu au avut nici un scop. Am mers. Am gasit ce imi trebuia ca sa nu mor de foame. Ma gandeam doar sa pun un picior in fata celuilalt si sa merg mai departe. Am recunoscut semnele altor vanatori si le-am urmat pana intr-un sat. Nu era Calydon; asta era tot ce ma interesa. M-am prezentat la prima casa pe care am vazut-o, fiindca obiceiul ospitalitatii cerea sa mi se ofere hrana si un pat inainte ca oricine sa-mi puna vreo intrebare, inainte sa dea glas curiozitatii pe care o starneam. De ce am cautat tovarasia altor oameni nu era ceva la care sa ma gandesc macar pana nu m-am auzit intrebandu-i in ce directie se afla padurea din Arcadia.
Simteam o osteneala pana in oase, pe care n-o mai cunoscusem niciodata. Energia nestavilita care ma imboldise intotdeauna ma parasise, lasand in locul ei o oboseala grea si bolnava. Nu puteam sa caut vreo aventura, nu puteam sa pornesc pe cont propriu sau sa caut alta ceata de camarazi de drum. O tristete necunoscuta dinlauntrul meu, un put al durerii, imi rostogolea lacrimile pe obraji, in timp ce eu mergeam greoi mai departe, zi dupa zi.
Si nu credeam ca e doar mahnire de dorul lui Meleagru. Asa dureros cum era sa ma gandesc la felul in care murise, imi luasem deja ramas-bun de la el; il trimisesem inapoi la nevasta lui si nu mi se rupsese sufletul sa o fac. Imi doream sa fie inca in viata. Imi doream sa nu fi mers niciodata in Calydon. Dar nu-mi doream niciodata sa fie cu mine.
Nu stiam cum sa indrept nimic: tristetea, oboseala, ceata care mi se asternuse pe creier. Asa ca am respectat indicatiile pe care mi le-au dat gazdele si mi-am urmat impulsul care ma mana inainte, cu toate ca habar nu aveam ce o sa fac cand o sa ajung acasa.