Din felul cum se spunea odinioara despre cineva ca are principii, parea sa reiasa ca e vorba de un om cu tabieturi. Un om sucit, nitelus ingradit, oricum dificil, cu care nu era intotdeauna prea placut sa ai de-a face. Principiile erau, in alta acceptiune, o componenta a pedanteriei. Dar, si intr-un caz si in altul, era o meteahna, o scranteala, o forma de alinare mintala. "Va scot eu principiile din cap" - striga cate un sef la subalternii ce vadeau vagi reziduuri de personalitate. Persoanele publice trebuiau sa strige frecvent ,"Pleaca ai nostri! Vin ai nostri!" - varianta moderna a dictonului "Regele e mort! Traiasca regele!".

Politicienii considera principiile catuse la maini. Isi poate permite sa aiba principii un individ care nu aspira la nimic, care nu are ce pierde sau ce castiga. A carui singura avutie ramane originalitatea. Sau cel care isi subordoneaza viata unui ideal de lupta dezinteresat. Dar, printre cei ce nazuiesc sa parvina, rar se gaseste cineva dispus sa-si ,,inchida viata", sa-si rateze cariera de dragul principiilor.
 

Timp de milenii, o mare parte a omenirii a avut drept ghid etic decalogul bibliei - chintesenta teoretica a pacatelor si a oprelistilor fundamentale. Cele zece porunci au fost interpretate si adaptate de fiecare societate in conformitate cu idealurile ei materiale. Nicio oranduire, oricat de inumane erau bazele pe care se sprijinea, nu a indraznit sa repudieze aceste principii. Le-a incalcat insa tacit. Nimeni nu s-a batut vreodata cu pumnii in piept afirmand ca viciul este cultul sau.

Un principiu suprem a fost si este: "Cel tare il suprima pe cel slab". Dar el nu a fost niciodata afisat, nu a devenit o deviza publica, nu a fost introdus intre intelepciunile clasice. Dimpotriva, s-a propovaduit mila, caritatea.