In Universul intunecat si indepartat se naste Bobul de Lumina. Deschizand larg ochii, observa in jurul sau si alte bobite, colorate si felurite, alcatuindu-se intr-un dans al frumusetii. Insa, in departare, un bob mic, tern si timid ramane nemiscat, rusinat fiind de banalitatea sa. El este Pamantul.

Bobul de Lumina se apropie si-i cere Pamantului sa-l priveasca. Iar atunci apele albe de pe chip se despart; totul se contureaza si capata viata- campiile, muntii, apele, plantele mari si mici, pestii, pasarile si animalele de tot soiul. Dar Bobul de Lumina nu mai poate ramane langa Pamant pentru mult timp si promite sa-i caute un prieten bun care sa-i tina locul mereu. Cine sa fie acesta oare?

 

Pe alocuri, povestea aminteste de ideea crearii lumii. Cu toate acestea, semnificatiile mesajului nu sunt complete fara ilustratiile Danielei Gheorghita. Iar din aceasta perspectiva, atat mesajul scris, cat si cel vizual, isi dubleaza sensurile. Astfel, asistam la nasterea vietii pe Pamant pentru a ne reaminti de perfectiunea care defineste intregul - splendoarea naturii, maretia animalelor, gingasia plantelor. Mai mult decat atat, morala naratiunii ne indeamna subtil la pretuirea totului inconjurator prin referire la acea stare initiala. Pe de alta parte, povestirea evidentiaza sensul fundamental al legaturii dintre om si Pamant - acesta a fost daruit Pamantului ca prieten, nu ca stapan.