Macedonski trebuie contextualizat în raport cu două orizonturi de întâmpinare și de așteptare care dau hermeneutici diferite, cel european și cel național, și care permit revizuirea unor erori de interpretare care s-au perpetuat nu doar în defavoarea lui Macedonski, ci și a literaturii române și - de ce nu? - a literaturii europene ca fenomen integrator. Cred că cea mai clară expresie a acestor prejudecăți de interpretare le regăsim în cele două studii critice pe care Eugen Lovinescu le-a publicat despre Macedonski. În linii mari, considerațiile lui Eugen Lovinescu sunt centrate pe două teme, prima, o respingere a poziției publice a lui Macedonski, pornind de la prejudecata asumată că „omul a stricat opera”, a doua, o încercare de fixare a locului poetului Macedonski în literatura română ca poet parnasian, poet al senzației și poet al revoltei, subminată însă de prejudecata implicită că Macedonski a fost doar un imitator steril al curentului simbolist propriu literaturii franceze. Tânărul Tudor Vianu și-a făcut debutul în critica literară printr-o apărare a lui Macedonski în studiul Revizuire critică chiar în aceste două puncte sesizate de Lovinescu, demontând caracterul sofistic al celui dintâi și argumentând împotriva unei interpretări simpliste a situării în diferență a lui Macedonski față de tradiția poetică autohtonă, în sensul că acesta nu este un imitator al simbolismului francez, ci trebuie văzut mai degrabă drept un inovator în raport cu tradiția noastră literară. (...) De aceea, cred că un efort de restituire a lui Macedonski ca autor al unui program estetico-poietic merită să fie făcut și poate deschide spre o dezbatere rodnică în critica literară, nu doar pentru a anunța anticipări calendaristice, ci, mai degrabă, de dragul înțelegerii lui Macedonski în profunzime, mai cu seamă pentru că vremea patimilor a cam trecut... - Constantin Stoenescu