Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adancurile deznadejdii, oameni de varste diferite, cu moduri variate de viata, care nu L-au avut in viata lor pe Dumnezeu si nici nu L-au intalnit vreodata, dar care au infruntat viata cu bogatia, mizeria, suferinta si bucuria ei. Dar, cu toate acestea, nu au fost invinsi de rau, dar nici nu s-au multumit cu binele relativ pe care il presupune viata fara Dumnezeu. Oamenii acestia au ajuns la un moment dat la limita in care au realizat ca nu mai pot continua sa traiasca in felul acesta, daca nu exista un sens ultim si vesnic al vietii. Si pe unii ca acestia ii gaseste Domnul. Prin urmare, nu exista o cale a sufletului omenesc, nicio carare pe care poate merge omul si sa nu-L poata intalni pe Dumnezeu. Voi spune chiar ca nu exista vreo carare pe care ar fi putut sa nu-L intalneasca. Il putem intalni si cunoaste pe Dumnezeu numai din adancurile unui suflet insetat de multa vreme. Desi pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frica sa constatam foamea si tanjirea noastra interioara, ne temem sa privim in noi insine si sa vedem: „Ce abis de pustietate!”.

 

Tocmai atunci, precum ni se spune la inceputul capitolului al XI-lea din Epistola catre Evrei, credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute (Evrei 11, 1). Daca dobandim incredintarea aceasta, constiinta faptului ca nu exista nimic lumesc care sa umple goliciunea, foamea, cautarea si tanjirea duhovniceasca cu continut si sens, daca increderea aceasta devine un fapt constatat si daca credinta infloreste prin asceza (in nevointa credinciosiei prin rugaciune, in asceza credinciosiei prin pazirea poruncilor vietii) – atunci omul inainteaza tot mai mult in profunzimea credintei, iar sufletul sau se deschide pana la limitele infinitului.