Calatorie cu liftul. Cronica unei emigrari
    "Emigratia a devenit o dimensiune consubstantiala in destinul colectiv al romanilor din ultimele decenii: peste un milion si jumatate intre 1970 si 1989. Si mai multi de atunci au „ales libertatea” si au transformat romana intr-o limba vorbita pe toate continentele.
    In ultimii ani, unii emigranti mai vechi sau mai noi si-au publicat memoriile, altii au scris carti si articole despre viata lor inainte si dupa pasul decisiv. Din toate aceste marturii lipseste insa un capitol esential, pregatirea plecarii de catre familia oprita ca zalog in tara si regasirea cu cel ramas in Occident. „Cronica unei emigrari” completeaza in mod fericit acest spatiu vid si pune fata in fata emigrantul solitar, chinuit de indoieli si incertitudini, pe de o parte, si familia ramasa la Bucuresti, pe de alta parte. Toti cei care au trecut prin aceste incercari se vor recunoaste in portretul in oglinda din scrisorile sotiei: scrisorile lui Andi s-au pierdut, in schimb cele ale Crisulei si ale fetei lor, Monella, s-au pastrat si sunt publicate acum.
    (…) Ceea ce impresioneaza cel mai mult la lectura acestor pagini este seninatatea bine temperata a Crisulei, care ii permite sa reziste si sa depaseasca „istoria”, sa transforme o situatie existentiala limita intr-un imn de dragoste si de incredere in viitor. O carte importanta si necesara, fara echivalent in publicistica romaneasca." - MATEI CAZACU

    Fragment din volumul "Calatorie cu liftul" de Crisula Stefanescu, Monella Kaplan:

    “Vineri 15 mai 1981

    Dragul meu, iata ca au mai trecut cateva zile in care nu am facut nimic deosebit, in afara de faptul ca am depus pe data de 9 mai formularele. La ora 8,30 cand am ajuns eram a 114-a pe lista. Am intrat la 11,45. Mi s-a spus sa astept raspunsul „linistita" acasa. Ce pot face altceva? Am sa astept raspunsul, nu linistita, ca nu pot, dar cu speranta ca totul se va rezolva cat mai repede cu putinta. Mi se pare ca timpul s-a oprit in loc. Simt nevoia sa ma duc de colo-colo, sa-mi dau senzatia de miscare, de trecere. Nu mai am rabdare sa stau in casa cu saptamanile, cum stateam odinioara. Am vorbit cu Carmen si cu Silviu. Erau foarte necajiti. Mama lui Silviu urmeaza sa fie operata astazi sau luni. Ei spera totusi ca este numai ceva superficial. Nu am rabdare sa-ti scriu si totusi am o multime sa-ti spun. De doua saptamani ploua infiorator, zi si noapte, monoton si obsedant. Toata lumea e mohorata ca vremea si constat ca, in ciuda agitatiei care ma stapaneste de o vreme incoace, astazi n-am deloc chef sa ies dupa treburi. Trebuie sa ma interesez de acte, sa vad ce trebuie sa luam, de traducerea lor. Cu diploma ta nu s-a putut face nimic, nu am decat anexa cu notele. Acum, ca se apropie plecarea, vreau sa cred ca se apropie, vad iarasi probleme peste tot. Din nou sunt ingrijorata ca nu stiu sa fac mare lucru. Am fost la Biblioteca americana cu Dinu si am vazut „Three Women" cu Sissy Spacek si Dinu zicea ca nu este prea mare diferenta intre felul cum era pregatita fata pentru viata si cum plec eu. Dar daca ea a izbutit, de ce n-am izbuti si noi?! Filmul dureaza doua ore si la capatul lor te astepti sa inceapa filmul... Dupa ce am iesit a inceput insa, in mod ciudat, sa ma obsedeze. Am dus-o pe Monella la „Parisul vesel", i-a placut grozav, dar este vesnic nemultumita, vrea mereu mai mult decat i se ofera. Nu stiu ce-ai sa te faci cu ea, va trebui sa muncesti pe branci, pentru ca este plina de visuri, vrea cate in luna si-n stele. Ai sa ramai mut in fata ei. Stii ce i-a spus lui Dragos? „Te rog sa ma tratezi ca pe o americanca!"”