Roman alegorico-parabolic, Castelul lui Aurel Antonie are o cheie la vedere: „La inceputurile inceputurilor, cand a aparut Legea… nu era nimic.” Primul verset din Cartea Cartilor suna astfel: „La inceput a fost Legea si nimic nu exista iar Legea salasluia in Trupul Legii. Nimic nu era si tot Nimicul si tot Infinitul salasluia in trupul Legii. Cu mana tare tinea Legea intregul Univers si tot Nimicul salasluia in Trupul Legii.”

 

Autorul Aurel Antonie devine autoreferential, dandu-ne in continuare alte piste hermeneutico-po(i)etice: Biblia, tablele lui Moise, codul lui Hamurabi, Biblioteca. Miticul si magicul coexista, forta lor actionand prin conducatorii popoarelor, iar metafizica lui Heidegger ori gandirea lui Brancusi oferindu-ne, noua, cititorilor de rand, cai de penetrare a Absolutului.

 

Scriitura propriu-zisa e uscata, rece, obiectiva, anticalofila, antimetaforica, descarnata de orice retorism fastidios. Dialogurile au verosimilitate, intr-un registru antimimetic, totusi, desi de un „realism” pur descriptic si insistent verbal si substantival.