Fragment din roman:

 

    „Formulasem scrisoarea intr-un fel care sa nu o sperie pe Alice. E uimitor cum e posibil sa spui atat de multe si atat de putine lucruri in douasprezece randuri. Pe masura ce scriam, cugetam: Oare intru intr-o depresie? Intotdeauna m-am intrebat cum m-as simti. Probabil ca nu e asa de dramatic cum crede lumea: o serie de pasi micuti, imperceptibili si invizibili, fiecare in parte. Dar nu-mi pasa. Era posibil sa fiu observat, auzit, simtit. Eu. Batranul Cookie. Chiar daca facea toata povestea publica, oamenii nu aveau cum sa-si dea seama ca eram eu si, oricum, nu era ca si cum cariera mea se indrepta in vreo directie. Cu putin timp inainte, fusesem trecut cu vederea pentru conducerea departamentului in favoarea unui baiat de la Imperial. „Nu e vorba ca nu-ti recunoastem contributia, am fost informat cu un aer de superioritate. Doar ca functia necesita alt fel de abilitati decat ai tu."

    Fliss si-a dat seama ca ceva nu era in regula. „Pari ingrijorat", mi-a zis ea in seara in care am scris scrisoarea. Dadusem peste un documentar Attenborough care ne-a tinut ocupati o vreme, apoi am urcat la etaj, ea citea cartea ei despre flora si fauna din South Downs, iar eu rasfoiam absent cartea mea despre ultimele zile ale irochezilor, in cateva minute a inceput sa sforaie si eu am coborat la parter si mi-am cautat stiloul.

    Fliss a banuit aventura mea - iarta-ma, batrane, ca tot fac salturi printre amintiri, dar asa functioneaza memoria. Problema e ca e in natura umana sa caute mereu Numarul Unu. Toti avem nevoie sa fim convinsi ca suntem cel mai important lucru de pe pamant; este premisa evolutiei. E un pronostic foarte pesimist - un simptom al faptului ca nu am avut copii? Se spune ca atunci cand ai copii inveti sa pui pe altcineva pe locul intai."