Un florilegiu de proze scurte, insolite prin incercarea de abolire narativa a timpului, avem in aceasta carte. O dubla abolire, mai intai personajele par sa faca mai toate efortul de a parasi lumea cotidiana, intr-un refugiu contemplativ, in salbaticie sau izolare, apoi formula epica insasi care este de un cautat anacronism. O parte dintre proze au caracterul unui realism de observatie a universului cotidian. In altele, autorul mizeaza cu decizie pe mit si parabola, ai permanent senzatia ca povestea incifreaza o invatatura tainica, o limba uitata. Tema fundamentala a tuturor este singuratatea, retragerea, izolarea care instituie distanta. Omul de la fereastra este emblema acestei situatii epice. El e in afara lumii pentru a o observa sau, ca pictorul dintr-o alta proza, pentru a gasi culoarea albastra a prafului. [...] Ciprian Apetrei reuseste sa pastreze, tocmai in pofida unghiului cu totul original de abordare, aerul de simpatie care il apropie de fiecare dintre personaje. Ceea ce ar fi putut fi o hiperbola sarcastica si caricaturala devine o metafora incarcata de duiosie a dragostei senecte. Astfel de transformari sunt specifice acestor proze. Ciprian Apetrei scrie cu un fin simt al semitonurilor, in fraze scurte, precise, construind cursivitatea neaparat necesara curgerii oricarei povesti. M-a mai dus cu gandul aceasta lectura la una tot clasica, la Micul Print. Si mai precis la ideea imblanzirii (atat de necesara vremurilor noastre!) umanului. Poate ca in asta sta nevoia noastra de poveste: "Iar cine a baut din apa sa si a stat la umbra stejarului, nu a mai chemat niciodata lupii". - Christian Craciun