• Autor distins cu Premiul Nobel pentru Literatura in 2010

Daca te faci politist, trebuie sa ai inima de piatra, isi da cu parerea cineva. Dar jandarmul Lituma isi pierde cumpatul cand vede cu cata bestialitate a fost ucis tanarul Palomino Molero, din trupele de aviatie. Cat despre locotenentul Silva, seful lui, el e topit dupa dona Adriana, trupesa patroana a unui modest birt. Si, ca si cum toate acestea nu ar fi de ajuns, ancheta conduce spre "pestii cei mai mari", ofiterii de la Baza aeriana, care incearca sa musamalizeze totul.
 

Scrisa intr-un argou cuceritor, cu un umor specific lui Vargas Llosa, care te face sa inghiti mai usor concluziile amare, cartea lasa surprizele la urma, atat in cazul Palomino Molero, cat si in ceea ce priveste obsesia amoroasa a locotenentului Silva.
 

- Don Matias il cunostea pe Palomino Molero? intreba locotenentul.

- L-a auzit cantand, noaptea, de cateva ori, pe cand isi pregatea navoadele - zise dona Adriana.

Batranul Matias Querecotillo si cele doua ajutoare ale lui tocmai carau mrejele si momeala pe Leul din Talara, cand, deodata, fusesera surprinsi de acordurile unei chitare. Luna era atat de clara si de luminoasa incat n-avusesera nevoie sa aprinda felinarul ca sa vada ca micul grup de pe plaja era alcatuit din vreo sase-sapte trupeti de la aviatie. Fumau stand pe nisip, intre barci. Cand baiatul incepuse sa cante, Matfas si ajutoarele lui lasasera navoadele si se apropiasera. Baiatul avea o voce calda, cu vibratii maiestre ce-ti storceau lacrimi din ochi si te furnicau pe spinare. Canta Dos almas si, cand termina, fu aplaudat. Matias Querecotillo ceruse voie sa-i stranga mana cantaretului. „M-ai facut sa-mi amintesc de tineretea mea - il felicitase. Acu' plec intristat." Asa aflase ca acela era Palomino Molero, un tip adus de ultima recrutare, de felul lui din Piura. „Tu ai putea canta oricand la Radio Piura, Palomino", il auzise Matias pe unul din trupeti. De-atunci, sotul doriei Adriana u mai vazuse de cateva ori, nu multe, pe aceeasi plaja, printre barcile trase pe uscat, cand mergea sa pregateasca Leul din Talara. Si de fiecare data isi amanase pregatirile ca sa-l asculte.

- Daca Matias a facut una ca asta si i-a zis ce i-a zis inseamna ca baiatul canta dumnezeieste - rosti profund convinsa dona Adriana. Fiindca Matias nu-i omul sa se emotioneze din orice, nu, el e mai degraba un soi de om rece, greu de urnit.

„Na, ca i-a servit-o ca pe tava", gandi Lituma si, intr-adevar, locotenentul se linse motaneste pe buze:

- Vreti sa spuneti ca nu mai e bun la pat, dona Adrianita? O sa va incing eu atunci, daca-mi dati voie. Ca ma simt ca un carbune aprins.

- N-am nevoie sa ma incinga nimeni - rase dona Adriana. Cand mi-e frig, imi incalzesc patul cu sticle cu apa fierbinte."