Concert din muzica de Bach, cel mai cunoscut roman din ciclul familiei Halippa al Hortensiei Papadat-Bengescu, este una dintre operele de referinta ale literaturii romane din perioada interbelica, remarcandu-se prin profunzimea analizei psihologice si prin abordarea unei teme universale - conflictul interior al individului, intr-o lume marcata de contradictii si suferinta.

Acest roman s-a citit pe masura ce a fost scris si a fost lucrat pe masura ce s-a citit in sedintele literare ale cercului Sburatorul din anul 1925.


Fragment din cartea "Concert din muzica de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu:

"La Elena Draganescu, intr-o zi de moina prin februarie, Nory intra cu aerul ca e purtatoare de mari noutati. Elena arata tocmai lui Mini carti postale cu vederi poetice trimise de Maxentiu. Printul luase deprinderea regulata a acelui "memento" si colectia cu cer albastru si munti albi crestea mereu. Nici Marcian nu era uitat de varul generos al carui suflet se purifica tot mai mult si care, ingaduitor cu micile slabiciuni omenesti, trecea peste unele susceptibilitati de altfel imaginare. Salutul scris al lui Maxentiu avea cam aceeasi incoerenta ca si vorbele si atitudinea lui dinainte de plecare. Ecouri masonice parca ale unor stari sufletesti misterioase. Nory declara ca nu intelege nimic dintr-o fraza alaturata unui chalet ascuns in brazi: "De la un cer la altul! Respectul meu n-are margini! Amicitia ma reinvie! Plutesc! Va puteti bucura!"
Era, ce e drept, un stil cam confuz. Altele erau si mai alegorice si mai obscure.
Draganescu, caruia amabilul bolnav ii inspira o nespusa mila, neputand intelege, lua de talmaci pe Marcian care citea proza aiurita a verisorului cu un profil grav si cu cellalt malitios. Pasiunea bietului Maxentiu pentru Elena ii procura ocazia unei permanente si inofensive tachinari. Interpreta frazele obscure si se prefacea a fi un amic, desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. Ameninta cu plecarea si cerea dreptul de a scrie. Desi cordial si glumet, subiectul tachinarii lor era nou si gin- de aceea ramaneau adesea sovaitori si ganditori in comentariul lor. Atunci, de comun acord si cu o reculegere sincera, plangeau pe bietul condamnat. Buletinele pe care le primea Ada de la sanatoriu erau tot mai pesimiste: "Facem ce se poate! Speram intr-o prelungire!... Stare inaintata!... Nimic exclus!..." 
Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de print: Ada, Elena, Marcian, spre a delibera daca nu cumva era potrivit sa fie adus inapoi. Totul pleda insa contra: riscul unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi facut-o intoarcerea simptomatica si exaltarea tot mai mare a printului pentru localitate si vindecare."