Conditia de nemuritor. Cursive si publicistica
Mindrie si prejudecata. In anul de tumult social si politic 1990, o tinara jurnalista a fost trimisa de o revista din noua si impetuoasa presa "libera” pentru a lua un interviu unui vizibil (cind nu se facea invizibil) personaj. Ea l-a intrebat ce face in timpul liber. Adica, voia sa spuna, cind nu se indeletniceste cu actiuni dintre cele descrise de Curzio malaparte. Barbatul de actiune cocheta deschis cu filosofia si arta, asa ca i-a raspuns ca oscileaza intre metafizica si catharsis. Reportera, care probabil absolvise vreun liceu industrial "in preajma revolutiei", vorba clasicului, si nu era dotata cu reportofon, cind a notat cuvintele, a comis ceea ce Freud a numit "act ratat", suprapunind teatrul antic cu propria anatomie. A iesit si chiar s-a tiparit o replica memorabila, inscrisa in cronica epocii, iar cel care (nu) o rostise a ramas cu ea lipita de sine, ca marca de scrisoare. Morala este ca, daca vrei sa te faci inteles, trebuie sa-ti evaluezi interlocutorul si sa-i dai cit poate rumega.
Am avut mereu un interes aparte pentru specia jurnalistica a cursivului. Niciun dictionar nu da, pentru cuvintul cursiv, acceptiunea aceasta, gazetareasca. Nici macar manualele de jurnalism de astazi nu-l amintesc, la rind cu stirea, reportajul, editorialul. Dar orice om care a facut presa stie ce este "cursivul", iar eu i-am invatat definitia inca de cand eram in scoala primara si nu stiam ca ma voi ocupa cindva de asta. - Horia Garbea