Costumul fara astronaut al lui Mircea Teculescu contine o poezie de o cu totul alta factura decat ce a produs pana acum. Subtilitatea si surpriza semantica au fost inlocuite cu autoscopie, cu acuitate radiologica, cu identitate profund preocupata de sine, cu disectii profesionale. Poetul isi propune sa recupereze retetele poeziei reprezentative din ultimii ani. In acest sens, discursul lui poetic se modernizeaza prin discursivitate si jargon, dar si prin asimilare a arhitecturilor sublunare in propriul sine. Ce pierde in subtilitate, reinvesteste in comparatii si metafore tulburatoare. Poemele devin constructe ontologice si cosmologice, un mix agonic si auto-revelator. O ruga fara speranta, dar generatoare de efecte ca o lanterna magica. - Felix Nicolau