Critica ratiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant si a fost publicata prima data in anul 1788, la trei ani dupa aparitia Intemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influenta decisiva asupra dezvoltarii ulterioare a domeniului eticii si filosofiei morale, incepand cu Doctrina stiintei lui Fichte si devenind, in secolul al XX-lea, principalul punct de referinta pentru filozofia morala deontologica.

 

Critica ratiunii practice cuprinde trei sectiuni: Analitica, Dialectica si Metodologia ratiunii practice. Analitica defineste principiul moral suprem, imperativul categoric si sustine ca a-l asculta inseamna a-ti exercita libertatea. Dialectica face presupunerea ca nemurirea si Dumnezeu exista, argumentand ca ratiunea practica pura cade in eroare atunci cand asteapta perfectiunea in aceasta lume; de fapt oamenii ar trebui sa astepte gasirea perfectiunii in lumea cealalta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Sectiunea finala, Metodologia ratiunii practice, ofera sugestii in educarea oamenilor in utilizarea ratiunii practice.

 

Fara indoiala ca doctrina morala expusa anterior in Intemeiere a trezit o vie opozitie. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi multumiti cu rezolvarea data de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi multumiti din cauza ca religia nu poate renunta sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia sa dovedeasca inexistenta lui Dumnezeu. Pe langa acestea, eliminarea completa a sentimentului ca factor determinant al moralitatii pare a fi injusta si impotriva naturii omenesti. De aceea, in Critica ratiunii practice, Kant nazuieste sa imprastie orice nedumerire si sa dea doctrinei sale o forma definitiva, sistematica. El face incercarea de a fundamenta morala in acelasi mod cum asigurase temeliile stiintei in Critica ratiunii pure. Dovedirea acestei intaietati a moralei il preocupa pe Kant in primul rand in Critica ratiunii practice deoarece stiinta n-are valoare pentru sine, ci numai in masura in care serveste la perfectiunea morala a omului.

 

Teoria morala descopera izvoarele moralitatii si arata conditiile in care moralitatea se dezvolta la individ si in cursul istoriei omenirii. "Imperativul categoric" nu e o porunca pe care o formuleaza teoria etica, ci o porunca pe care i-o da omului constiinta sa proprie. Teoria morala kantiana nu este nici "rigida", nici "formalista", ci ea este o teorie obiectiva, stiintifica. - Traian Braineanu, traducator 

 

Nu litera filosofiei kantiene, ci spiritul ei trebuie sa patrunda in mintea noastra. Nu interpretarea scolastica a textului, ci insufletirea pentru idealurile propuse de Kant trebuie sa fie tinta filosofarii ce se adapa la izvoarele idealismului critic. Filosofia lui Kant, si mai ales teoria sa morala, trebuie pusa in legatura cu viata, cu trairea de toate zilele, cu marile probleme sociale si politice, ca sa-si dea toate roadele de care e capabila. Caci important este sa traim dupa principii lamurite prin filosofie, sa ne dam seama de scopurile pe care le urmarim in viata, sa stim ca viata unei natiuni, puterea ei, stralucirea ei in istorie, atarna de faptele membrilor ei, de spiritul ce domneste in comunitatea nationala, de ideologia care sta la temelia educatiei tineretului. De la Kant invatam ca filosofia nu e o distractie, ci ea este un indreptar pentru viata individuala si viata popoarelor. - Traian Braineanu, traducator

 

Doua lucruri umplu mintea de o vesnic innoita si sporita admiratie si veneratie, cu cat mai adesea si mai straduitor se indreapta reflectia asupra lor: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine. - Immanuel Kant, Critica ratiunii practice

 

Fericirea este totdeauna ceva care este in adevar placut celui ce-o poseda, dar nu este buna numai prin sine in mod absolut si in toate privintele, ci presupune totdeauna ca conditie purtarea morala conforma legii. - Immanuel Kant, Critica ratiunii practice

 

Daca urmarim cu atentie mersul conversatiilor din cercurile amestecate, care nu se compun numai din savanti si pedanti, ci si din oameni de afaceri sau cucoane, observam ca in afara de povesti si glume, mai are loc si o conversatie, anume discutia serioasa: fiindca povestile, daca trebuie sa aiba noutate si cu ea interes, se termina indata, iar glumele devin usor banale. Dar in toate discutiile serioase nu exista nici una care sa provoace ralierea persoanelor, care altfel se plictisesc repede in orice discutii subtile, si care sa aduca in societate o anumita insufletire, decat discutia despre valoarea morala a cutarei sau cutarei actiuni, prin care trebuie sa se constituie caracterul vreunei persoane. - Immanuel Kant, Critica ratiunii practice