“E o vreme cainoasa, un vant rece care te patrunde pana la oase. Ma duc totusi cu Tudor la primul sau antrenament de fotbal. Primul la Bourrou, caci l-am inscris la fotbal si la Bucuresti.

    In asteptarea antrenorului, inspectez terenul si cladirea aferenta. Desi nu au nimic spectaculos, impresioneaza prin calitatea „lucrului bine facut". Examinez cu admiratie sistemul de drenaj. (In general, aici, unde ploua mult, nu vezi nicaieri apa care sa balteasca. Toate strazile au o curbura perfecta, astfel incat toata, toata apa de ploaie ajunge in rigola. Desi spatiile verzi sunt evident uriase, se utilizeaza la maximum pietrisul si piatra cubica, pentru a permite apei sa impregneze lent solul, evitandu-se astfel inundatiile. Nu vezi acea obsesie dementa de a asfalta si betona totul care exista Ia Bucuresti. Am auzit ca in unele orase frantuzesti au fost construite rezervoare imense care preiau apa de ploaie pentru a o restitui lent mediului. De ce oare primarii din Bucuresti nu invata din experienta altora?) Examinez plasa montata la exteriorul terenului. Este dintr-un material plastic rezistent. (La Bucuresti se foloseste numai plasa metalica. Cand mingea o loveste, face un zgomot foarte neplacut. In plus, nu rezista la socuri, se rupe mereu, se repara mereu.) Langa cladirea cu vestiarul si dusurile, localnicii au avut grija sa monteze gratare metalice si robinete cu apa pentru curatatul pantofilor de sport dupa antrenament.

    Constat ca pe-aici, chiar daca nu mai fac catedrale, oamenii si-au conservat reflexul de a construi, si chiar de a construi bine si trainic. Intre timp romanii au continuat sa lupte. Nu mai lupta cu turcii, acum se lupta unii cu altii. Inca mai rau, s-au apucat sa faca si o maimutareala de catedrala. „Catedrala mantuirii bugetului neamului'', cum foarte inspirat a spus cineva.

    Soseste si antrenorul. Voi ramane timp de o ora si jumatate tremurand de frig la marginea terenului fotbal. Exact ca la Bucuresti."