Poezia flamanda este marcata de o dubla apartenenta care pare sa puna probleme de identitate: apartenenta la Belgia, ca natiune, si apartenenta la domeniul neerlandofon, prin limba pe care o imparte cu poezia din Tarile de Jos sau din Surinam. Dar nu-i acelasi lucru sa te definesti ca poet belgian neerlandofon sau ca poet neerlandofon belgian - totul rezida in alegerea primului termen. In iunie 2015, Belgia a fost tara invitata la Marce de la Poesie, la Paris; iar confruntarea dintre poetii flamanzi si cei valoni a animat numeroase dezbateri referitoare la gradul de inrudire a lor. Or, ca sa existe o poezie belgiana, ar trebui sa existe o intersectare de trasaturi comune, suficient de mare, intre comunitatile lingvistice. Nimic mai nesigur decit acest lucru, pur si simplu pentru ca poetii de o parte a frontierei lingvistice abia de-i citesc pe poetii de cealalta parte. Cum nu se cunosc prea bine reciproc, e greu de perceput o evolutie poetica comuna. 

Poetii flamanzi incorporeaza binevoitori limbi precum engleza, franceza sau germana in textele lor (bunaoara, Geert van Istendael). Altii se refera explicit la poeti veniti din cele patru zari ale lumii, hranindu-si astfel propria poezie (de exemplu, Stefaan van den Bremt). Si nici nu-i de mirare, cred: Flandra este un leagan atit de mic, incit e suficient sa cresti putin ca sa-ti iasa picioarele afara. - Jan H. Mysjkin