Filosofia lui Heidegger (1889–1976) ilustreaza o ambiguitate originala care ii traverseaza intreaga opera: faptul de a ridica pe culmi traditia filosofica de la Platon si Aristotel pana la Hegel si Nietzsche, concomitent cu punerea in opera a distrugerii sale.

In cartea sa de capatai, Fiinta si timp (1927), intrebarea privitoare la fiinta (ontologia) isi face ultima aparitie scenica si retorica, tocmai pentru a-si evidentia esecul ca intrebare: sensul fiintei este refractar oricarei teorii si, prin urmare, nu poate fi tratat ca obiect, intrucat precede orice tematizare. Filosofiei ii revine, asadar, dubla sarcina de a demonta istoria ontologiei si de a gandi fiinta ca fiind legata exclusiv de manifestarea si de interpretarea sa. Filosofia devine astfel fenomenologie si hermeneutica.

Receptarea lui Heidegger astazi este indisociabila si de biografia lui controversata, pornind de la legaturile sale cu nazismul, dar si de uluitoarea sa aventura filosofica, una care a influentat principalele curente ale gandirii secolului XX - fenomenologia, existentialismul, marxismul, structuralismul, deconstructivismul -, ceea ce il transforma in principalul filosof al epocii sale. - Manuel Cruz, profesor universitar de filosofie