Rugaciunea este dovada personalitatii mele, inzestrate cu ratiune, a faptului ca sunt creat dupa chipul lui Dumnezeu. Este zalogul viitoarei mele indumnezeiri si fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt inaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al sau, dar, dupa mila Lui, sunt o persoana, am ratiune, inima, vointa libera si datorita ratiunii si a libertatii mele prin adresarea inimii mele catre El eu pot spori treptat in mine nemarginita Lui imparatie, treptat, din ce in ce mai mult pot inmulti in mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgator, nesecat, tot binele – duhovnicesc si trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugaciunea imi insufla ca eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), ca prin starea cea smerita si plina de recunostinta a sufletului meu inaintea lui Dumnezeu, prin vointa mea cea libera eu, sporind la nesfarsit darurile (duhovnicesti) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfarsit sa ma desavarsesc si sa sporesc la nesfarsit asemanarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cereasca, careia ii sunt menit.

O! Rugaciunea este semnul marii mele calitati, cu care Creatorul m-a inzestrat si m-a cinstit. Dar, in acelasi timp, ea imi aminteste si de nimicnicia mea (din nimic am fost creat si nimic al meu nu am – de aceea Ii si cer lui Dumnezeu de toate), imi aminteste si de marea mea valoare [eu sunt chipul lui Dumnezeu, sunt indumnezeit, ma pot numi prietenul lui Dumnezeu, ca Avraam, parintele tuturor celor ce cred (Romani 4, 11), numai sa cred fara indoiala in binele,
bunatatea si atotputernicia Dumnezeului meu si sa ma aseman cu El in aceasta viata prin faptele milei si ale dragostei].