Fragment din cartea "Din lumea celor care nu cuvanta. Cea dintai durere" de Emil Garleanu:

"Calul suia, din greu, dealul. Nadusise. Mustile il necajeau, iar zabala ii ardea gura. Dadea mereu din cap, sa-si largeasca darlogii, pana ce calaretul ii lasa cu totul slobozi. Acuma mergea cu capul in pamant, cu coama imprastiata in tot lungul gatului, cu buza de jos spanzurand, cu mijlocul frant. De sus cadeau intruna razele soarelui ce-i strabateau prin par si-i besicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un san, iar marginile lui se pravaleau repezi, scufundate, acoperite de alunisuri. Unde si unde, cate un stejar se ridica din fundul prapastiei, deodata, manios parca, dar varful lui ramanea mai jos de inaltimea soselei albe, ca un drum de moara, inecata de colb la cea mai mica adiere de vant.
Calul se opri cateva clipe, sufla puternic, apoi o smuncitura a fraului il sili iar sa porneasca. In sfarsit, mai facu cei cativa pasi de ajunse pana in varful dealului. Calul ridica putin capul. Drumul se intindea neted, scoborand prin mijlocul padurii, cari incepea sa se arate mai deasa, mai batrana. Tocmai in fund, targul sticlea in soare, crucea bisericii strapungea seninul - in razele soarelui parea ca palpaie si dansa ca o flacara. Un vantulet racoros ii infasura gatul si crupa ca intr-o panza uda. Isi incorda muschii si-o lua in trap. Deodata, rasarita ca din pamant, o trasura trasa de doi cai mari, negri, zbura pe langa dansul. Calul de-abia putu sa prinda scanteierea tintelor de argint in cari erau batute hamurile. Trecerea celor doi telegari ii dadu si mai mare putere. Apoi targul se arata din ce in ce, si calul, cari mai venise o data, intrezari parca grajdul mic unde il asteptase, atuncea, ieslele cu fanul proaspat. Era racoare, nu se gasea macar o ferestruica prin cari sa strabata caldura cat de cat. Si-n fata lui i se paru ca se ridica deodata, in fund, o iesle mare-mare, in cari un cal, doi, o suta mananca strasnic din iarba coapta, si ca pentru dansul e un locusor mic deoparte. O sa incapa tocmai bine."