Primul dintre cele cinci romane ale lui F. Scott Fitzgerald, Dincoace de Paradis (1920), scris ca un fel de pariu pentru a o cuceri pe frumoasa Zelda Sayre, este semi-autobiografic: el relateaza anii de ucenicie ai unui alter-ego numit Amory Blaine, student, ca si autorul, la Princeton University in anii de dinaintea si din timpul primului razboi mondial. Este un roman al formarii, modelat dupa Portret al artistului in tinerete al lui Joyce, si totodata un „roman american al campusului” (printre primele de acest fel) care examineaza, dintr-un unghi duios-comic, viata studenteasca dintr-o universitate din Ivy League. Prin tulburarile sociale si amoroase ale lui Amory Blaine, cititorul face cunostinta cu America inceputului de veac XX. Intr-un fel, se poate spune ca Dincoace de paradis este romanul celebrei „generatii a jazz-ului”, a aspiratiilor, viselor si contestarilor acesteia, urmate de dezamagirile aduse de viata adulta si responsabila.