“A doua zi fu pentru Emma o zi ingrozitoare. Totul ii paru invaluit intr-o atmosfera sumbra care plutea confuz pe deasupra lucrurilor, si supararea i se ascundea in suflet cu gemete jalnice, cum urla vantul iarna prin castelele parasite. Era ca un fel de reverie pe care o trezeste ceva ce nu se mai intoarce, oboseala care te cuprinde dupa fiecare fapt implinit, si, in cele din urma, durerea pe care o simti cand renunti la o obisnuinta, cand inceteaza brusc o vibratie prelungita.

    Ca la intoarcerea de la Vaubyessard, cand inca ii rasunau in minte cadrilurile, era cuprinsa de o melancolie uracioasa, de o disperare care o paraliza. Si-l amintea pe Leon mai inalt, mai frumos, mai delicat, mai vag; desi nu mai era langa ea, n-o parasise, era acolo, si umbra lui parea intiparita in zidurile casei. Nu-si putea lua ochii de la covorul pe care calcase, de la mobilele goale pe care sezuse. Raul isi vedea de drumul lui si-si trimitea valurile marunte de-a lungul malului alunecos. Se plimbasera pe acolo de foarte multe ori, in soaptele undelor, pe pietrele acoperite de muschi. Cate zile insorite traisera! Cate dupa-amieze placute, singuri, la umbra, in fundul gradinii! El ii citea cu glas tare, cu capul descoperit, asezat pe un scaunel din crengi uscate; adierea racoroasa dinspre campie face sa tremure paginile cartii si florile de caltunasi de pe umbrar... Ah! el plecase, singura incantare a vietii ei, singura speranta a unei posibile fericiri! Cum de nu apucase acea fericire atunci cand ii iesise in cale! De ce n-o tinuse strans cu amandoua mainile, cu genunchii, atunci cand voise sa fuga? Se blestema ca nu-l iubise pe Leon; i se facu sete de buzele lui. O cuprinse dorinta de a alerga dupa el, de a i se arunca in brate, de a-i spune: „Iata-ma, sunt a ta!" Dar Emma se simtea dinainte incurcata de toate greutatile infaptuirii, si dorintele ei, aprinse de regret, deveneau si mai vii."