Cristrian Sturza propune o carte foarte curajoasa din punctul de vedere al mesajului pe care il poarta: Dragoste si dioxina. Ne‑am obisnuit sa idealizam sentimentul de dragoste, sa‑i dam conotatii multiple in ton cu toate volutele fiintei, in concordanta cu evolutia individuala a fiecaruia dintre noi. Dar ce se intampla atunci cand acest sentiment inceteaza sa mai existe, insa este in continuare mimat? Apare acea neliniste toxica, dioxina. Problema e urmatoarea: in ciuda faptului ca produce ravagii sufleteste si uscaciune sprituala, aceasta e si un declansator al unor stari paradoxale, care, in multe situatii, conduc spre poezie de calitate. Nu e o regula, fireste.

 

Individul continua nu sa traiasca, ci sa vietuiasca, raportandu‑se la universul sau familiar, la rutina sa care ii confera siguranta: "dragostea te va rupe in fasii"/ insa eu nu stiam aceasta/ nu nu stiam ca dragostea va/ trebui suportata zilnic in doi/ adapostiti sub un iglu de gheata/ in colturile unei camere de gheata/ plina de liniste si de singuratate/ ca de o guasa neagra din tub/ de negru de fum direct din tub/ si intr‑o stare de somn profund/ in care numai inimile noastre/ palpita inca simultan aproape/ nu nu stiam ca dragostea va/ trebui suportata zilnic in doi/ tu -o reflexie a mea in oglinda/ eu - o reflexie a ta in oglinda/ fiecare dintre noi traind/ numai in imaginatia celuilalt”.

 

Prin acest citat stabilesc un pact cu cel care citeste aceste randuri. Stim cu totii ca celalalt e un produs al imaginatiei noastre, dincolo de intreaga filosofie ce se desparte de ideea de eu ca centru al lumii intru intelegerea aproapelui, nu in sens crestin, ci umanist, in general. La fel se intampla si cu imaginarea persoanei iubite. Stim asta de la vechii greci, prizonieri si ei, oricat de avizi cautatori de adevaruri, propriilor proiectii si asteptari. Celalalt ma face fericit doar daca corespunde fictiunii mele, daca nu iese din scenariul avansat de mine.

 

Distorisiunile ce apar - impreuna cu intreaga recuzita etica imersa - fac ca intreaga realitate sa functioneze in paradigma lipsei de ordine si intr‑o neasezare vecina cu starile clinice. Apare tentatia evadarii din planul realitatii in cel al unei suprarealitati induse. Alterarea simturilor nu schimba de fapt nimic. Otravurile nu mai sunt alcooluri, nici alte substante mai indraznete, ci mici cianuri cotidiene, toate prinse in ecuatia unei lipse imperioase a sensului vietii si a rostului individual: "ea era cea mai frumoasa fata din lume/ si avea cele mai frumoase maini/ atunci cand spargea fiola de sticla/ si imi turna cianura in pahar/ la masa in acel restaurant/ in timp ce eu nu mai puteam decat/ sa o privesc in ochi hipnotizat/ si sa imi beau paharul foarte calm/ pentru ca tot ceea ce face ea/ (stiam aceasta de la inceput)/ e doar pentru mine e spre binele meu/ e doar pentru mine e spre binele meu". Autorul stapaneste bine antifraza, care de multe ori se manifesta prin poeme intregi. Acestea nu trebuie intelese in litera lor, ci pe dos. Cristian Sturza ia lumea in raspar. Se ia pe sine in raspar. Doar in acest fel poate ajunge mai aproape de adevarurile pe care le vizeaza. Dioxina, cuvantul din titlu, poate fi calea de acces la intelesul multor texte din carte. Sigur ca acest volum implica si alte interpretari, doar ca prefer cumva sa merg pe linia sugerata de autor, care incearca o adecvare la subiect a temei dragostei, totodata limitand generalizarile excesive. Imi place in mod deosebit un text pe care il transcriu aici: "candva o fata m‑a luat de mana/ atunci cand ma oprisem dezorientat pe strada/ si m‑a condus in camera ei sub pamant/ in subsolul unui bloc de locuinte/ sa traim acolo si sa imbatranim impreuna/ si sa nastem copii inruditi cu noaptea/ sa impletim lantisoare din oase/ si bratari din fire de par incolore/ intre tapiserii de panze de paianjen/ si tevi de gaze precum tuburi de orga/ in labirintul nostru de frig si letargie/ sub stelele de mucegai/ de pe tavanul negru " (In subsol). Ceea ce e uman prevaleaza asupra celorlalte componente ale vietilor noastre marcate de confuzie si delasare.

Cristian Sturza se dovedeste a fi un poet relevant intr‑un context literar ce pune pret mai mult pe depersonalizare decat pe dimensiunea intima, individuala. Realitatea celuilalt - chiar si atunci cand e luata in raspar - apare cat se poate de autentica, de o trainicie testata deja de autor prin diverse tehnici de destructurare. Uneori, ca sa ne dam seamna ce e cu noi, avem nevoie de o doza de toxicitate care sa ne trezeasca simturile.