• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatura in 1960

Tema exilului se afla asadar plasata in centrul operei sale; sunt putine temele la care oamenii epocii noastre sa se simta mai bine acordati. Exilul cu suferintele lui, cu sfasierile lui, cu nostalgiile lui tragice, dar si cu nemaipomenita lui forta de purificare. „Am ales exilul spre a putea spune adevarul”, ne asigura Nietzsche. […] In 1958, Vintila Horia a avut o intalnire, o intalnire de spirit. Se celebrau in anul acela doua mii de ani de la nasterea lui Ovidiu. A reluat operele poetului, mai mult sau mai putin uitate dupa bacalaureat. A fost o revelatie. Ovidiu fusese si el un exilat. Ba mai mult: murise pe teritoriul Romaniei… Intre scriitorul latin din secolul I si scriitorul roman din secolul XX s‑a format o relatie, un fel de legatura supranaturala, care provenea dintr‑o tainica asemanare. Prin Ovidius Naso, Vintila Horia se recunostea in Tristele, in Ponticele poetului. Curand, exilatului de la Madrid, care s‑a identificat ca sa spunem asa cu modelul sau, i s‑a impus ideea de a‑si exprima propria experienta. Astfel s‑a nascut aceasta mare carte: Dumnezeu s‑a nascut in exil. - DANIEL‑ROPS, membru al Academiei Franceze

 

“Venea des pe la mine, in noptile in care nu era ocupata in oras maica-sa, care ingrijea de bolnavi si facea toaleta de pe urma a raposatilor. Dragostea noastra a tinut pana la sfarsitul verii si poate inca ar mai fi tinut, caci o iubeam, daca un eveniment, care nu era o surpriza pentru mine decat in sensul in care-l credeam cu putinta la Roma si cu neputinta la Tomis, nu mi-ar fi domolit avantul. Lidia ma trada. Banuiam, dar era doar o banuiala si nimic mai mult. Nu ea a fost cea care mi-a provocat dezgustul, ci barbatul care o tinea in brate. Abia plecase de langa mine, intr-o noapte - nu puteam sa adorm caci ma obseda amintirea ei - cand m-am imbracat si am iesi din casa, hotarat sa ma apropii de casa ei, sa-i vorbesc si sa raman la ea daca era singura, sau sa-i fac semn si s-o conving sa se intoarca la mine acasa imediat sau mai tarziu. Am urcat fara zgomot scara, am dat la o parte perdeaua din panza aspra care tinea loc de usa si am vazut-o pe Lidia in bratele lui Herimon, sarutandu-l cu patima. Stateau amandoi cu ochii inchisi, vedeam sudoarea scurgandu-se pe obrajii enormi ai prietenului meu, un miros infect umplea interiorul saracacios pe masura acelor fiinte inferioare. Ceea ce m-a impresiona cel mai mult a fost chipul acelei femei pe care-l acoperisem cu sarutari cu cateva ceasuri in urma. Mi se parea urata si vulgara, cu trasaturile fetei descompuse de caldura si de un simtamant care oscila intre excitatie si dezgust. Era evident ca Herimon stiuse sa profite de poemul meu si de banii lui. Am coborat fara zgomot si m-am intors acasa. Nu-i uram. Herimon intrase in drepturile lui, iar Lidia gasise solutia pentru a iesi din mizerie. Idila lor era rodul poeziei mele, dar asta nu-mi aducea nici o multumire. Un soi de disperare imi chinuia trupul. M-am dreptat spre casa lui Artemis, dar si la ea era cineva."