IUBIREA - PERPETUUMUL MOBILE AL VIETII SI TRAIRII in poezia ELENEI IRIMESCU. Nimic nu e mai frumos pe lume, decat un suflet care simte, vibreaza, traieste, viseaza, iubeste, adora, spera, sa intalneasca pe parcursul efemerei sale vieti... IUBIREA. Acea iubire unica si irepetabila, care te face sa te simti cel mai iubit dintre pamanteni, cel mai adorat dintre oameni, care sa te faca sa privesti dincolo de marginile spatiului sau timpului, cu ochii inlacrimati de dor, dar si de fericire. Acea iubire care te face sa simti exaltare, iar atunci cand se disipeaza precum un fum in memorii, sa-si planga clipa in culori, sa-si alina ranile cu balsamul amintirii, sa rememoreze doar momentele de frumos, fara sa si le aduca aminte pe cele fara de folos. Acel sentiment unic si divizibil intotdeauna la doi, care sa te faca sa vrei sa fii frunza lipita pe trunchiul verde inca, sa fii bogata toamna in bogata curgere a anotimpurilor, sa vrei sa fii praf de stele de la inceputuri de lume. O astfel de iubire experimenteaza poeta in frumoasa carte cu titlu floral ''Arme si trandafiri'', asociind peremptoriu duritatea armelor cu delicatetea trandafirilor si osciland perpetuu intre pasiune si dezamagire, lasand timpul sa vindece, tot ceea ce sufletul nu poate. Elena Irimescu toarna in creuzetul simtamintelor sale o multitudine de esente florale, iarba, vant, cuvant, un totem din care clipele se rasfrang in file de calendar, cu repeziciunea luminilor astrale. Iubirea este, in viziunea eului liric, nu neaparat o constructie fizica, tactila, ci un cumul de elemente ale unei structuri inventate, gandite, create, dupa cum inima porunceste. Titluri surprinzatoare, precum ''Desen'', ''O mie de cuvinte'', ''Spuneai'', ''Credeam'', ''Tu ai plecat'', ''Exil'', ''Dor'' exprima tocmai aceasta dorinta intensa de iubire, practicata cu religiozitatea aferenta dorului, la fel de intens. Printre randuri, eul liric capata intempestiv constienta unei imperfectiuni a iubirii, o inconsistenta a sa, care, deseori doare pana la os. Dezamagirea, ca parte intrinseca iubirii, poate deveni letalul unor romantice otravuri, pe care indragostitii le savureaza ca pe un adio shakespearean, dovada stand titluri precum: ''Mi-ai desenat'', ''Ochi reci'', ''Nu te-as ierta'', ''Blestem'', ''O uiti'', ''Saruta-ma''. Femeia - zeita, mama, iubita - merita sa devina centrul lumii, altarul la care muritorii sa se inchine (''Femeie''). Poezia Elenei Irimescu are o doza subtila de excentricitate, de tantrism, fara a avea insa urma de frivol. Poeta este, prin versul sau, aproape de perfectiune, mai ales in poemele cu insidii lirice bacoviene (relatia om-viata, viata-moarte): ''Mai plangi'' sau ''Tu, umbra blestemata!'', poeme care merita sa fie memorate, pentru lirismul si frumusetea lor statuara. Elena Irimescu isi promite sa faca din poezie - crez, iar din iubire - perpetuumul mobile al intregii sale vieti. O carte frumoasa, in tonurile moderniste ale unei poezii neoromantice, pe care o veti citi dintr-o singura respiratie, intre doua batai de inima. Poeta stie ca sarcina sa asumata, este de a crea o aura de tacere in jurul cuvintelor, din teama de a nu tulbura pasarile gandului, asa dupa cum marturiseste poetul: ''Sarcina poeziei sa curete realitatea imbacsita de cuvintele noastre prin crearea unor spatii de tacere in jurul lucrurilor'' (St. Mallarme). AVE! - Gheorghe A. STROIA, Membru al Academiei Romano-Americane de Arte si Stiinte