O familie. Dezrădăcinată, neavând alt avut decât brațele de muncă, pornesc în pribegie de-a lungul Route 66 pentru a munci și a supraviețui... De-a lungul drumului spre un tărâm aproape de ideal, familia se împrăștie, unii rămân în urmă alții devin asemeni semințelor din Pilda Semănătorului, cad alături de drum și sunt călcate de mașini și oameni și nu mai pot să trăiască, altele cad pe teren stâncos, deșertic și nu pot încolți, altele o iau de-a lungul râului, doar-doar vor găsi posibilitatea de a continua. Cei ce rămân se hrănesc cu visuri, călăuziți de visuri, visând visuri...

Steinbeck îți pune în mână un caleidoscop, un tub din acela cu oglinzi și o mână de biluțe colorate în care privesc copiii uimiți. Și, asemeni copiilor cuprinși de încântare, și noi rămânem consternați de imaginile din interior, atât de strălucitoare și atât de șterse, atât de prăfuite și atât de pline de viață! Și orice rotire a tubului cu oglinzi îți creează o altă imagine, și o altă imagine, într-un potpuriu de secvențe din mersul spre o direcție anume al unei broaște țestoase, de bâzâitului unei insecte, de viziunile unui fost preot ( „oamenii trebuie să trăiască înainte de a le fi îngăduit să moară... Nu există păcat și nu există virtute! Nu există decât fapte ale oamenilor și toate sunt o părticică din unul și același lucru!”).

Un Tot existențial uman, tulburat doar de un sistem creat de oameni devenit însă independent și ancorat undeva în afara oamenilor, ce își hrănește existența devorând viața creatorilor săi!