Nihil sine ego sau retorica Infinitului din noi. Daca ar fi sa incadram acest Fals tratat de dragoste eterna intr-o lucrare filozofica, dupa cum incearca autorul sa ne atraga atentia, cu modestie, neerijandu-se intr-un filozof, cu siguranta ca ne-am impotmoli si am sfarsi intr-un labirint, intr-o imposibilitate de a ne defini ca fiinte perfecte in timp si spatiu. Cartea pare a reedita Galceava Inteleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, in varianta contemporana, caci, structural, este construita in varianta lui Socrate, maieutica, prin intrebari puse pas cu pas, menite a oferi personajului narator, fie un batran orb, fie o batrana, prilejul de a face disertatie pe marginea complexitatii vietii, a valorilor ei si a nonvalorilor, a tentatiilor de tot felul care apar la un moment dat in viata, ca si cum s-ar deschide cutia Pandorei. In centrul fictiunii, ca sa zicem asa, caci nu exista propriu-zis o actiune sau o evolutie a personajelor, se afla trei interlocutori, la inceput, retrasi intr-o chilie, ascultand lectiile de filozofie ale Batranului orb intelept, care traieste intr-un fel de sihastrie. Personajele sunt de o a anumita factura: un tanar, Mihai, avid de cunoastere, un rebel, Andrei, un fel de avocatul diavolului, si un copil care asista la toata aceasta peroratie despre orice, deschizandu-i, astfel, si lui punti de cunoastere, cai initiatice de cunoastere a Binelui si a Raului. Fara indoiala, autorul ne invita la acest discurs asupra methodei, cartezian, despre tot si toate, in viziune proprie, devenind astfel un fel de Atotstiutor, capitolele sintetizand un fel de povesti camuflate. Fiecare capitol din carte are un final deschis, starnind astfel curiozitatea cititorului asupra a ceea ce urmeaza, insa descoperim ca nucleul discursului reapare concentric in fiecare poveste, cel putin in prima parte. Adevarul este ca autorul rezolva oarecum teoriile despre adevar, ratiune, dragoste, spirit si suflet, dizolvand discursul intr-o actiune in care personajele sunt puse in situatii de viata, dovedind, astfel, cata iubire exista in fiecare si cata intinare, cat sacru si cat profan. Oricat si-ar sustine ideile filozofice despre cum ar trebui sa traim, despre aspiratie si neputinta atingerii idealului, despre limitele si despre dezmarginirea sufletului, totul se blocheaza intr-un labirint si imposibilitatea de a atinge cu mintea culmile perfectiunii. Omul nu-si poate depasi limitele in timp si spatiu. Viata este un labirint fara iesire, cu o prelungire presupusa in moarte, caci totul este inghitit de Marele Timp. Nu ne ramane decat sa ne acceptam limitele, sa ne bucuram de carpe diem in Infinitul nostru mic, proiectat in marele Infinit. Sustinem ideea absentei unui epic pur, caci totul se dizolva intr-o disertatie despre adevar, credinta, relevand infinitele fatete ale incertitudinii. Definitiile despre inteligenta emotionala, despre ratiune, despre conditia femeii in raport cu barbatul sunt secvente care, din punctul de vedere al avocatului diavolului, al lui Andrei, par umbre de necontestat ale vietii, o coborare, am zice, in Infernul vietii. Pe de o parte, autorul sustine ideea de inaltare spre lumina prin cuplul Mihai-Mara, cea care va lupta din rasputeri sa-si salveze iubitul dupa un scandal intr-un local. Prin tot ceea ce scrie, autorul acestei carti, am spune un fals tratat despre viata, pare a dezvalui cititorului un anumit mod de a percepe lumea in ansamblul ei, cladind, pe de o parte, o spirala de lumina, iar pe de alta parte, relevand conul de umbra, intunericul in care putem fi aruncati, la un moment dat. Dar dincolo de luminile si umbrele vietii, ramane accederea noastra spre absolut, macar ca ravnire, daca nu ca reusita, ca implinire. Ramane de vazut daca autorul reuseste sa convinga cititorul asupra necesitatii cunoasterii complexitatii vietii, in eventualitatea in care aceasta carte poate fi privita si ca o alternativa la dezvoltarea personala. Ea poate fi privita si ca un compendiu calauzitor si generator de sensuri adanci, in acest evantai de intamplari ale fiintei noastre. - Recenzie de Elena Netcu