Cu un schelet narativ construit din situatii, personaje, idei care contureaza o lume, Si cuvintele sunt o provincie este un poem despre singuratate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar si despre limbaj, despre limitele si neputintele sale. Daca primele texte sunt scrise la persoanele intai si a treia, in partea a doua a cartii apare un ''tu'', un posibil model de forta feminina, care atrage si intimideaza in acelasi timp. Iar daca la inceput discursul este un soi de monolog interior coerent-articulat, fluent ca intr-o naratiune, spre final discursul devine un soi de monolog exterior coerent-dezarticulat, frant tocmai in adresarea directa catre acel ''tu''.